AUTOR:Lt.col.prof.mil. Mihai NEAG
Dezvoltarea istorică a fenomenului militar a determinat o continuă reevaluare, pe de o parte, a faptelor sociale, a evenimentelor istorice desfăşurate de-a lungul istoriei omenirii, iar pe de altă parte, a faptelor şi evenimentelor care au condus la evoluţia fenomenului militar de-a lungul timpului.
Studiile de specialitate scot în evidenţă, în unanimitate, faptul că esenţa fenomenului militar îl constituie violenţa. Dar nu orice tip de violenţă, ci violenţa colectivă, care reprezintă trezirea şi exacerbarea agresivităţii aţipite în subconştientul fiinţei umane şi desemnată în conştiinţa maselor [1]. Fenomenul militar reprezintă un ansamblu de fapte şi evenimente sociale, precum şi instituţiile şi organizaţiile corespunzătoare acestora, militare prin esenţa şi destinaţia lor, aflate într-o continuă procesualitate. Faptele şi evenimentele militare prin esenţa şi destinaţia lor, se constituie într-un domeniu distinct al activităţii umane, şi anume războiul.
Mileniile de confruntări militare n-au schimbat până acum esenţa războiului şi, posibil, nici de acum înainte nu o vor schimba. Ceea ce s-a schimbat însă mereu – dar totdeauna în spaţiul dialecticii de confruntare, nu în afara acestuia – au fost doctrinele şi conceptele, mijloacele de ducere a războiului şi, corespunzător lor, forţele. De aceea, când vorbim de războiul viitorului, nu ne referim neapărat la prezenţa sau absenţa acestei conflagraţii în viaţa societăţii omeneşti, ci la forţele şi mijloacele care vor pune în operă conceptul de război, la sistemul de angajare, la amploarea spaţio-temporală a acţiunilor şi operaţiilor, la caracteristicile acestora, la efecte şi, bineînţeles, la consecinţe [2]. Războiul viitorului se pare că va ieşi din sloganurile milenare ale unor confruntări supuse teoriei jocurilor strategice cu sumă nulă şi va deveni din ce în ce mai mult dependent de forţe speciale, de tehnologii „inteligente“ şi, în general, de mijloace şi proceduri care vizează stăpânirea centrelor de greutate şi a zonelor vitale, potrivit teoriei sistemelor dinamice adoptive, conform căreia rezultatul unei confruntări este greu previzibil şi controlabil. Nu se exclude posibilitatea ca ambii parteneri să câştige sau să piardă. Evident, într-o astfel de perspectivă,
creşte rolul marii strategii, al strategiei politice şi devine indispensabilă reflecţia strategică aprofundată în plan militar. Aceasta trebuie să răspundă prompt – în primul rând ca teorie, practică şi expertiză, dar şi ca artă strategică – comenzii politice, înscriindu-se fără echivoc pe coordonatele impuse de marea strategie care devine din ce în ce mai mult, în societăţile democratice, o strategie de tip integral.
Totdeauna strategia a fost haina militară a politicii şi a beneficiat, în modul cel mai direct posibil, de rezultatele economiei, prin tehnologie, de cele ale culturii, prin morală, şi de cele ale finanţelor, prin bugetul militar. Cele naţionale exprimă necesitatea unui anumit mod, a unui anumit plan de a pune în operă, adesea prin forţă, prin confruntare, interesele naţiunii, evident exprimate prin politica naţiunii, a statului de drept. Fundamentele naţionale şi internaţionale ale strategiei trec, ca mai toate, prin spaţiul politic. Naţiunile s-au înarmat şi se înarmează, se suspectează şi îşi iau toate măsurile pentru a face faţă unei confruntări pe care n-o doresc şi n-o admit în nici un fel în defavoarea lor. În această epocă a haosului post-Război Rece, naţiunile sunt extrem de sensibile şi dezorientate. În Europa nu s-a creat încă o puternică armată europeană, pentru că există NATO, dar se va crea şi va avea o strategie europeană, rezultată dintr-o politică europeană comună. O analiză a influenţei politicii asupra strategiei ar fi edificatoare. Politica Golfului, spre exemplu, a născut strategia modernă, de sorginte americană, a intervenţiei rapide care s-a finalizat în cele din urmă, în războiul din 1991 împotriva Irakului, zona fiind astfel supusă sub control.
Strategia militară (figura 1) include, ca orice strategie, cele trei componente obligatorii: o strategie a forţelor (strategia terestră, strategia aeriană, strategia navală), o strategie a mijloacelor (a sistemelor de arme şi a altor mijloace de ducere a războiului sau a altor acţiuni militare) şi o strategie operaţională, adică o strategie a acţiunilor (strategia acţiunilor preventive, strategia operaţiilor clasice, strategia descurajării, strategia acţiunilor rapide, strategia gestionării crizelor etc.).
Toate aceste tipuri de strategie militară ţin de condiţiile concrete ale angajării, de conceptele strategice acceptate şi, la rândul lor, determină în mod direct doctrinele de luptă ale categoriilor de forţe ale armatei.
Tipurile de angajare militară şi materializarea lor în măsuri concrete trebuie să răspundă unor exigenţe mari: informaţii, vulnera-bilităţi, ameninţări, provocări şi riscuri posibile, determinaţii concrete ale spaţiului de angajare şi ale mediului de securitate, obiective ale strategiei militare naţionale, diversitatea acţiunilor militare, preponderenţa acţiunilor preventive şi disuasive, reacţii de tip rapid sau special şi, în consecinţă, structura de forţe, infrastructura şi logistica, resursele, sistemul de conducere şi interoperabilitatea cu alte forţe.
În condiţiile actuale, pentru majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, doctrinele militare şi strategia militară se integrează şi, la rândul lor, integrează în structurile proprii condiţionările reieşite din programele de aderare la NATO şi Uniunea Europeană şi din exigenţele de interoperabilitate puse de acestea.
Americanii nu au propriu-zis o strategie militară stricto senso, ci una de descurajare sau de ameninţare. Acţiunile, în acest caz, nu se desfăşoară potrivit unei strategii militare, în sensul tradiţional al acestei noţiuni, ci al unor concepte strategice, care au individualitate şi forţă. Spre exemplu, războiul din Golf din 1991 s-a desfăşurat nu după o strategie îndelung elaborată, ci după conceptul „Bătălia aeroterestră 2000“.
Operaţia strategică aeroterestră „Furtuna deşertului“ nu a făcut altceva decât să organizeze acţiunile informaţionale, psihologice, aeriene şi aeroterestre, în limitele respectivului concept, în condiţiile concrete ale situaţiei strategice. De asemenea, operaţia strategică aeriană „Allied Force“
a individualizat şi mai mult acest concept, reducându-l la o operaţie aeriană de mare amploare. În războiul din martie-aprilie 2003 din Irak, acest concept a fost completat cu cel al războiului în reţea, adică al confruntării armate în care sistemele C4I2SR (Comandă, Control, Comunicaţii, Computere, Informaţii, Interoperabilitate, Supraveghere, Recunoaştere) sunt integrate cu platformele de luptă în aceleaşi reţele.
Conceptul război bazat pe reţea (RBR) va avea efect esenţial asupra structurilor, înzestrării şi ducerii acţiunilor militare. Premisa de la care s-a pornit în fundamentarea conceptului este aceea că societatea s-a schimbat profund datorită informaţiei, iar domeniul militar trebuie să se schimbe în ritmul de transformare a societăţii. Schimbările sociale actuale au fost generate de evoluţia integrată a afacerilor, proceselor şi organizaţiilor economice, tehnologiei informaţiei, dictate de noile standarde ale eficienţei. Operaţiile militare trebuie să se desfăşoare după regulile existente în societatea civilă care au în vedere realizarea unor afaceri eficiente şi profitabile. Astfel, se va reuşi ca, în condiţiile în care misiunile se diversifică şi se înmulţesc, efectivele militare să fie reduse la limite care să nu afecteze credibilitatea armatelor, dar să le menţină acceptabile din punct de vedere politic şi economic. RBR permite mărirea vitezei de transformare a deciziilor eşaloanelor superioare în acţiuni şi nu este condiţionat de natura misiunii, componenţa grupării de forţe ori de geolocaţia acesteia.
Realizarea noii structuri în condiţiile RBR trebuie să se fundamenteze pe câteva principii care să valorifice pe deplin disponibilităţile acţiunii în reţea, astfel: utilizarea modelului de structură Joint, compatibilitatea cu NATO, standardizarea Forţei, eliminarea eşaloanelor redundante, operaţionalizarea structurilor de conducere şi de acţiune şi structurarea în reţea.
Strategia forţelor constă în ansamblul de măsuri şi acţiuni care ţin de punerea în aplicare, pe termen lung, a unor decizii politice privind constituirea, structurarea, pregătirea şi operaţionalizarea forţelor. Multe armate şi-au adaptat structurile la exigenţele dinamicii confruntărilor armate în cadrul unui război cu geometrie variabilă: şi-au redimensionat forţele speciale, au pus în practică elemente ale strategiei acţiunilor rapide, au trecut la structuri mai simple etc. Franţa, spre exemplu, printr-un program de şase ani (1996-2002), şi-a redimensionat forţele armate, le-a profesionalizat, a transformat Armata Terestră într-o veritabilă forţă de reacţie rapidă şi este în curs de a-şi mări capacitatea de proiecţie a forţelor şi de a se dota cu sisteme de arme inteligente. În acest sens, întreaga strategie a forţelor a fost reconstruită pe principiile impuse de acele realităţi ale spaţiului de confruntare care se presupune că vor domina câmpul de luptă al viitorului.
Strategia forţelor (figura 2) este influenţată de cerinţa operaţională care, împreună, influenţează natura centrului de greutate. Franţa, asemeni Statelor Unite după războiul din Vietnam, a sesizat că, în spaţiul strategic al mileniului al treilea, nu poţi penetra cu diviziile masive ale celui de-al doilea război mondial şi nici cu concepţia de atunci.
Un bun management al resurselor umane şi o bună pregătire pentru luptă conferă calitate personalului şi influenţează pozitiv calitatea centrului de greutate al forţei. Structura de forţe reprezintă structura de rezistenţă a centrului de greutate al forţei dacă răspunde la unele cerinţe: capacitatea de a acţiona rapid şi prin surprindere într-un spaţiu tensionat, complex, multidimensionat, saturat tehnic şi informaţional; flexibilitatea componentelor; modularitatea; adaptabilitatea; autoprotecţia; rezistenţa îndelungată la stres. Structura de forţe este, în principiu, o structură de luptă, de confruntare. În constituirea ei se folosesc la maximum potenţialurile proprii şi se caută să se obţină un avantaj calitativ asupra unui posibil adversar.
Strategia mijloacelor condiţionează, permite, admite şi impune un anumit tip de acţiune. Confruntările de după al doilea război mondial au impus anumite mijloace. Aşa au apărut sisteme Awacs care au făcut posibil conceptul bătălia aeroterestră 2000. Arma nucleară a fost completată prin sisteme de arme de mare precizie care, după cum se ştie, presupun mijloace de observare-identificare, mijloace de calcul şi mijloace de lovire. Noul concept strategic NATO, care aduce în prim plan gestionarea crizelor, acţiunile de tip militar se bazează pe mijloacele existente, pe posibilităţile economice, pe sistemele de arme din dotarea americană şi a NATO, dar care, în noua conjunctură, rămân din ce în ce mai mult fără „un obiect precis al muncii“, în timp ce mijloacele necesare gestionării crizelor şi rezolvării noilor tipuri de ameninţări sunt insuficiente, unele lipsind chiar cu desăvârşire. La fel stau lucrurile şi cu războiul antiterorist care nu dispune încă de mijloace tehnice adecvate acţiunilor antiteroriste.
Sistemul HAARP, spre exemplu, bazat pe manipularea particulelor electrice în ionosferă, permite să fie controlate energii uriaşe. Utilizat în
scopuri militare contra unui inamic, va permite, în final, să se trimită, într-un loc determinat, de milioane de ori mai multă energie decât toate emiţătoarele tradiţionale. Energia poate fi dirijată şi asupra obiectivelor mobile (în special contra rachetelor inamice).
Sistemul de informaţii centrat pe reţea (Network & Intelligence Centric) poate constitui un important instrument de putere: determină sporirea eficienţei procesului decizional; asigură îndeplinirea unor obiective ale acţiunii militare mult mai rapid şi cu mare economie de forţe; oferă avantaj informaţional bazat pe un grad ridicat de cunoaştere. Internetul, media dintr-un sistem de informare poate deveni, în gestionarea crizelor, un sistem de influenţare, de manipulare, adică un sistem de arme. Se operează deja cu concepte ca public-ţintă, imagine de marcă, strategii mediatice.
Ameninţarea cea mai mare pentru viitor vine dinspre ingineria genetică care a şi creat deja arma biologică. Această armă a fost deja întrebuinţată pentru agresarea condiţiei umane prin înspăimântare şi agresare psihologică.
Strategia operaţională ţine de teoria şi dinamica acţiunilor având printre preocupări aceea de a descrie „câmpul de luptă al viitorului“ sau cum se vorbeşte mai nou de „spaţiul de angajare“. Angajarea – concept foarte important al strategiei operaţionale – condiţionează corelaţia dintre centrul de greutate al forţei şi momentul critic al acţiunii prin prisma mijloacelor şi a posibilităţilor efective de desfăşurare a acţiunilor. Succesul va fi de partea celui care deţine supremaţia strategică şi informaţională, dispune de sistemul de arme extrem de precise şi în cantităţi considerabile, are o anumită susţinere pe plan internaţional. În viziunea celor mai multe dintre marile puteri, caracteristica principală a angajării nu mai este şi nu va mai fi cea a asigurării condiţiilor pentru nimicirea inamicului sau pentru a-i produce cât mai multe pierderi, ci aceea de a-l determina să accepte constrângerile sau soluţiile care i se impun [3]. Acest lucru dă o nouă dimensiune corelaţiei: centru de greutate al forţei – moment critic în acţiunea militară, rezultând necesitatea ca forţa să fie capabilă să protejeze populaţia şi valorile, să se interpună şi, în acelaşi timp, să câştige o confruntare. Totodată decizia privind angajarea forţei şi a mijloacelor poate avea implicaţii în zona respectivă asupra centrului de greutate al forţei proprii pentru a nu crea provocări, temeri, incertitudini şi alte probleme complexe. Decidentul trebuie să ştie exact ce se întâmplă în teatrul sau zona care necesită angajarea, ce fel de acţiuni sunt indicate, cu ce forţe şi cu ce mijloace pot fi ele efectuate. Acţiunile (operaţiile) se planifică pe variante şi se iau toate măsurile pentru a se crea condiţii favorabile desfăşurării acestora. Fără coerenţă, luciditate şi claritate în stabilirea acţiunilor (operaţiilor) şi a tuturor consecinţelor care decurg de aici, angajarea nu are nici un sens, devine riscantă şi nefolositoare.
Strategia operaţională generează doctrinele operaţionale. Punerea în aplicare a acestor doctrine revine nivelului operaţional, adică artei operative, care este o artă a operaţiilor. Ea constă într-un proces foarte complex, deopotrivă reproductiv, constructiv şi creativ, care asigură punerea în ecuaţie şi materializarea în acţiune a unor determinări (constante şi variabile) de potenţial al forţelor şi mijloacelor destinate pentru acţiune (operaţie) şi a constrângerilor şi posibilităţilor reale oferite de condiţiile concrete.
Menţinerea centrului de greutate al forţei pe timpul desfăşurării acţiunii, crearea de momente critice adversarului, concomitent cu evitarea acestora pentru forţele proprii depinde foarte mult de maniera în care comandantul concepe, conduce şi desfăşoară operaţia şi modul în care găseşte cele mai potrivite soluţii. În afară de aceasta, comandantul trebuie să ierarhizeze acţiunea, să caute secvenţa esenţială a acţiunii sau elementul ei cheie, să stabilească priorităţile şi să opereze pe parcurs corecţiile de rigoare.
În cadrul triunghiului operaţional al transformării, structura forţei/ /tehnologie/concepte operaţionale, ultimul aspect trebuie să prezinte o prioritate care trebuie să răspundă la o serie de întrebări referitoare la misiunile specifice pe care dorim ca forţele armate să fie capabile să le îndeplinească, mediile de operaţii în care vor fi implicate în viitor forţele armate şi capabilităţile necesare pentru îndeplinirea obiectivelor dorite.
Experţii militari apreciază că procesul de transformare militară urmăreşte trei concepte operaţionale principale şi anume [4]: războiul bazat pe reţea, operaţiile centrate pe efecte şi operaţiile decisive rapide. Implementarea acestor concepte, la nivelul structurilor de luptă, va permite crearea de forţe cu un grad crescut de mobilitate, capabile să acţioneze în reţea prin utilizarea combinată a senzorilor independenţi (fără operatori umani), a platformelor de luptă de mare precizie, aflate la mare distanţă, coordonate direct de factorul uman şi exploatarea crescută a sistemelor C4ISR. La nivel operaţional procesul de transformare militară reprezintă o oportunitate strategică pentru crearea de forţe întrunite, capabile să obţină rapid superioritatea decizională decisivă şi să producă efecte de masă la nivelul întregului câmp de luptă. În acelaşi timp, oferă şansa dezvoltării de avantaje asimetrice în domeniile informaţiilor, vitezei de acţiune şi preciziei în lovire. Note bibliografice
[1] Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi conduita umană, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994.
[2] Gl.dr. Mureşan, Mircea, Pentru ce fel de război ne pregătim? În: Impact strategic nr. 1/2004.
[3] Văduva, Gheorghe, Strategie militară pentru viitor, Bucureşti, Editura Paideia, 2003.
[4] Gl.mr.dr. Orzeaţă, M., (coord.). ş.a., Implicaţiile transformării Alianţei Nord-Atlantice asupra planificării forţei, instrucţiei, educaţiei şi achiziţiilor în Armata României, Bucureşti, Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, 2004.
