Americanii să-şi ţină scutul antirachetă la ei acasă


Articol scris de Colonel Dan Zamfirescu
Analizînd evoluţia militară a Statelor Unite ale Americii după al II-lea război mondial, vom constata că aceasta a căpătat valenţe războinice din ce în ce mai pregnante, în mai multe zone de interes strategic şi economic pentru ţara respectivă. Sigur, concurenţa a fost mare, pentru că sistemul comunist, al cărui port-stindard era Uniunea Sovietică, tocmai se instalase la Putere în mai multe ţări şi trebuia dărîmat cu orice preţ. Aşa s-au desfăşurat lucrurile în războiul din Coreea, apoi a venit rîndul Vietnamului şi al Cambodgiei. De fiecare dată, însă, cu tot sprijinul logistic de care au beneficiat, americanii s-au văzut nevoiţi să-şi facă bagajele şi să plece cu coada între picioare, după ce au suferit pierderi umane şi materiale grele. Şi datorită acestui fapt, dar şi ca urmare a amplelor acţiuni de protest ale cetăţenilor americani, o perioadă de timp lucrurile s-au mai aşezat, părînd a intra într-o oarecare normalitate. Totuşi, lupta continua, dar ea se desfăşura pe tărîmul frontului nevăzut al Serviciilor Secrete, unde CIA şi KGB se confruntau din ce în ce mai dur. Uşor-uşor, conflictele s-au mutat în Orientul Mijlociu, America de Sud şi America Latină şi chiar în Europa. Căderea comunismului şi dezmembrarea Uniunii Sovietice au însemnat mană cerească pentru grupările militariste din SUA, care produceau pe bandă rulantă tehnică de război, dar nu aveau nici unde să o testeze, nici unde să o folosească, pierzînd astfel bani grei. S-au născut, astfel, sub lozinca "Democracy" şi a luptei împotriva terorismului, războaiele din Irak, Iugoslavia, Afganistan, care nu au dovedit altceva decît dorinţa de dictat a Americii, care, pe fondul lipsei unui adversar puternic care să-i ţină piept, doreşte să-şi impună dominaţia mondială prin instaurarea aşa-zisei Noi Ordini Mondiale şi a unui Guvern Mondial. Toate organismele de funcţionare a acestei noi orînduiri - Comisia Trilaterală - au generat războaiele mondiale pentru a veni, apoi, cu soluţiile salvatoare: Liga Naţiunilor şi ONU, ca etape ale viitorului Guvern Mondial, lansînd, totodată, şi instrumentele financiare necesare în aceste etape: Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, care au generat crizele economice, pentru ca, în final, să formeze Uniunea Europeană. Numai că acest plan diabolic a început să se lovească, din ce în ce mai puternic, de un zid care, mai nou, se numeşte Rusia. Au încercat ei să o ţină în adormire în perioada defunctului Boris Elţîn şi au reuşit, dar situaţia asta nu putea să ţină la infinit, pentru că naţionalismul rus a născut un personaj puternic, care se numeşte Vladimir Putin. Acesta este ţinta lor acum şi ei nu ştiu cum să o îndepărteze. Au încercat prin anumite manevre minore, de copii neinstruiţi, dar, de fiecare dată, s-au lovit de priceperea omului respectiv, care este trecut şi prin ciur, şi prin dîrmon, după cum spune o veche vorbă românească. Inclusiv acum, prin generarea actualei crize financiare mondiale, au crezut că-l sperie, dar Rusia este prea mare şi prea bogată ca să poată fi îngenuncheată aşa uşor. Şi cum altceva nu au ce face, lupta lor continuă sub forma unor şicanări permanente, pentru a testa reacţiile Moscovei, generînd conflicte care pe ei îi avantajează din toate punctele de vedere. Numai că aceste fapte se petrec pe spatele unor naţiuni care suferă din ce în ce mai mult de sărăcie. Bazîndu-se pe inconştienţa, nepăsarea şi dorinţa bolnăvicioasă a unor personaje de a se menţine la Putere, promotorii Noii Ordini Mondiale acţionează împotriva Rusiei cu fel de fel de provocări, care pot duce, în final, la un conflict armat, cu consecinţe dezastruoase pentru zona balcanică. Acesta este şi subiectul acestui nou şi, totuşi, vechi tablou al scutului antirachetă american, acceptat imediat de Traian Băsescu pe teritoriul României. În opinia mai multor specialişti americani, sistemul de apărare antirachetă a devenit piatra de încercare în relaţiile dintre Rusia şi SUA. Proiect evaluat la cca. 120 miliarde de dolari, care ar putea intra în istorie drept "cea mai scumpă cacealma a Secolului XXI". Cu ce drept a aprobat chiriaşul efemer de la Cotroceni acest proiect militar american, numai el ştie. Poate că România a devenit, între timp, o ţară sud-americană, în care dictaturile instaurate de americani în numele democraţiei tăiau şi spînzurau, în timp ce popoarele lor mureau şi mor de foame şi de boli. Este posibil, pentru că, dacă ne uităm la România de azi, găsim multe asemănări cu unele ţări din America de Sud: ţara este condusă de o oligarhie putred de bogată, are datorii de peste 120 de miliarde de euro, în spitale se moare cu zile, analfabetismul tinde să ia proporţii îngrijorătoare, agricultura a ajuns la stadiul Evului Mediu etc. În schimb, avem o democraţie originală, în care şeful Statului ia decizii contrare voinţei populare, fără să consulte pe nimeni, numai şi numai pentru a se menţine la Putere, pentru ca, eventual, să se schimbe şi Constituţia şi să mai prindă încă un mandat la Cotroceni. Nimeni pînă acum nu a fost atît de inconştient ca acest Traian Băsescu în a se juca, efectiv, cu destinele ţării şi ale Poporului Român. Se minte non-stop, pe mai toate canalele mass-media din România, despre importanţa şi binefacerile acestui nou sistem militar american de apărare. Dar, dacă accesăm mass-media occidentală, descoperim că, cu cîteva zile înainte de a se deplasa la Moscova, în prima sa vizită oficială după obţinerea mandatului de preşedinte al SUA, Barack Obama a primit o scrisoare semnată de 20 dintre cei mai titraţi fizicieni din SUA, între care 10 laureaţi ai Premiului Nobel, oameni de ştiinţă care au participat la conceperea a sute de programe militare şi care l-au îndemnat pe Obama să renunţe la instalarea componentelor scutului antirachetă în Europa. "Rachetele de interceptare, care ar urma să fie desfăşurate în Europa, nu au fost încă testate şi nu şi-au demonstrat posibilităţile în condiţii de atac real... Toate testele precedente au decurs conform unui scenariu scris dinainte, iar sistemele de apărare au primit din timp întreaga informaţie referitoare la detaliile tehnice ale atacului. Considerăm că preconizatul sistem de apărare antirachetă în Europa nu va fi capabil să ofere protecţie în faţa unui atac real cu rachete". În sprijinul celor 20 de fizicieni se exprimă şi Theodore Postol, profesor la Massachusetts Institute of Technology, fost consilier al comandantului marinei militare a SUA pentru apărare antirachetă, care beneficiază, şi în prezent, de acces la documentele de serviciu ale Pentagonului legate de problema scutului antirachetă. Într-un amplu interviu acordat presei americane, Postol precizează că el nu se numără printre cei 20 de semnatari ai mesajului către preşedintele american. "Pur şi simplu, ne-am coordonat planurile: eu am prezentat un raport consilierului pentru securitate naţională al preşedintelui SUA, James Jones, iar ei au trimis apelul lui Obama". Potrivit acestuia, actualul plan de creare a cîtorva zone de apărare antirachetă a eşuat încă în vara anului 1997, după o serie de teste sub numele de cod IFT-1A. "De la una din bazele noastre din Pacific au fost lansate 11 rachete-ţintă şi 10 obiective false: baloane de diferite forme şi mărimi. Atunci a ieşit la iveală că sistemul de identificare a ţintei cu care sînt echipate rachetele-interceptoare nu poate distinge între un balon şi focosul unei rachete balistice. Or, aceasta înseamnă că o întreagă armată de rachete interceptoare, asupra desfăşurării căreia insistă Pentagonul, va reacţiona la orice obiect care zboară la o anumită altitudine. Dacă e să comparăm costul unui balon cu cel al unei rachete-interceptoare inutile, devine clar că despre o apărare eficientă nici nu poate fi vorba", a declarat Theodore Postol. El a mai spus că şi testele asupra altor componente ale sistemului de apărare antirachetă, din 1999, 2001, 2003 şi 2007, au demonstrat rezultate la fel de puţin încurajatoare. "Eu acuz conducerea Pentagonului de lipsă de competenţă şi nepăsare", a afirmat el, indicînd că nu o dată a purtat discuţii cu responsabili ai Ministerului american al Apărării, care habar nu aveau ce se petrece în interiorul Agenţiei de apărare antirachetă. "De fapt, un sistem de apărare antirachetă nici nu există", susţine fostul responsabil american, subliniind că, din cele 46 de rachete de interceptare care se planificau a fi amplasate în Alaska, pînă la urmă au fost desfăşurate doar 30, restul fiind, şi în prezent, în faza de testare. Theodore Postol susţine, de asemenea, că, din discuţiile pe care le-a purtat cu responsabili din cadrul Agenţiei de apărare antirachetă, i s-a părut că "planurile legate de instalarea scutului antirachetă nu stau tocmai roz". O concluzie sigură se poate trage de aici: nici pe timpul lui Ceauşescu nu se minţea atît de mult pentru derutarea opiniei publice. Totodată, nici Ceauşescu nu a îndrăznit să se arate atît de ostil Moscovei cum o face, acum, Traian Băsescu, iar atunci cînd a făcut-o, în anul 1968, avea în spate alianţe puternice, gen China şi Iugoslavia, care-i permiteau să adopte o astfel de atitudine. Sigur că şi situaţia operativă din momentul respectiv era alta, puterea sovietică de atunci nefiind agreată de nimeni pe mapamond. Dar astăzi lucrurile s-au schimbat şi, din păcate, America a cam luat locul Rusiei de atunci. Prin acest demers, Traian Băsescu a intrat într-un joc periculos cu destinul Statului Român. Neagreat de conducerea de la Casa Albă înainte de alegeri, el a făcut tot posibilul să ajungă iar la Cotroceni, reuşind, aşa cum se ştie, printr-o enormă cheltuială şi o fraudă şi mai mare. Pentru că ştia că ostilitatea vecinului de la Est este şi mai mare, singura posibilitate de a se menţine la Putere era apropierea de "Unchiul Sam" şi a marcat acest fapt, bazîndu-se şi pe dorinţa SUA de a se apropia cît mai ameninţător de Moscova. Şi, de aici, a fost foarte puţin pînă la efectuarea acestui pas.
Scutul american antirachetă este cel mai sensibil subiect de discuţie între americani şi ruşi, unii insistînd să continuie proiectul, ceilalţi fiind nemulţumiţi de amplasarea unor elemente ale scutului în Europa. După ce a oferit cîteva variante de locuri de compromis, idei respinse de americani, fostul preşedinte rus Vladimir Putin a sugerat, la Moscova, în prezenţa fostului secretar de Stat Condoleezza Rice, şi a fostului secretar al Apărării Robert Gates, ca Statele Unite să îşi amplaseze scutul antirachetă "pe Lună". Vladimir Putin a ironizat, cu acea ocazie, ameninţarea iraniană evocată de Statele Unite pentru a justifica amplasarea în Polonia şi Cehia a unor elemente ale scutului antirachetă, considerat drept ameninţare de Rusia. Vladimir Putin a avertizat, de asemenea, că amplasarea unui scut american antirachetă în Europa va transforma continentul într-un "butoi cu pulbere". "Considerăm nocivă şi periculoasă transformarea Europei într-un butoi cu pulbere şi dotarea ei cu noi arme", a declarat Putin în faţa premierului portughez Jose Socrates, aflat în vizită la Kremlin. "Creează riscuri noi, care nu sînt necesare pentru întreg sistemul de relaţii internaţionale şi europene". Preşedintele rus, Dmitri Medvedev, a declarat că Rusia va lua în considerare eventuale represalii, dar că este deschisă discuţiilor, după ce Statele Unite au semnat un acord pentru construirea unui radar în Cehia, parte a planului de instalare a unui scut antirachetă în Europa. "Nu vom exagera în legătură cu acest lucru, dar ne vom gîndi la represalii. Nu sîntem împotriva negocierilor şi le vom continua", a declarat Medvedev, la Summit-ul G8 din Japonia, de anul trecut. Declaraţiile liderului de la Kremlin au venit după ce Moscova a ameninţat, printr-un comunicat al Ministerului de Externe, că va fi nevoită să-şi folosească forţa militară în cazul unei eventuale instalări a scutului american antirachetă în apropiere de frontiera sa. "Dacă în apropiere de frontierele noastre începe o desfăşurare reală a sistemului de apărare antirachetă strategic american, atunci vom fi obligaţi să reacţionăm nu în mod diplomatic, ci prin tehnici militare", a subliniat ministerul. Tot ca o reacţie a Moscovei la acest scut antiaerian este şi livrarea către Iran a sistemului de rachete sol-aer S-300. Tranzacţia de livrare a rachetelor ruse a fost semnată în urmă cu 3 ani, dar rachetele nu au fost livrate datorită presiunilor exercitate de SUA şi Israel. Sistemul S-300 poate urmări şi ataca simultan 100 de ţinte aeriene, la o distanţă de 120 km, şi posedă un grad ridicat de imunitate faţă de tentativele de bruiere. Cu alte cuvinte, puţin le pasă ruşilor de sistemul american antirachetă. De altceva sînt deranjaţi, şi anume de pătrunderea, tot mai puternică, pe care o fac americanii în sferele lor de influenţă, dar şi de ideea unei flote americane în Marea Neagră, cel mai tîrziu în 2015, la doi paşi de navele lor de război din Crimeea, prezenţă confirmată de purtătorul de cuvînt al Departamentului de Stat de la Washington.
De la dizolvarea Iugoslaviei la începutul anilor ‘90, România a devenit cea mai puternică ţară din Balcani. Influenţa rusă intensificîndu-se în Ucraina, România a devenit partenerul principal al SUA în eforturile sale de a submina puterea tot mai mare a Rusiei la Kiev. Vicepreşedintele american Joe Biden chiar a sugerat, în vizita sa la Bucureşti din octombrie 2009, că Statele Unite se aşteaptă ca istoria românească, marcată de o revoluţie proocidentală, să fie un exemplu pentru readucerea în sfera Vestului a Republicii Moldova, a Georgiei şi a Ucrainei. În prezent, Republica Moldova este ţara în care se desfăşoară confruntarea directă dintre interesele SUA, prin intermediul Bucureştilor, şi ale Moscovei, potrivit Stratfor. Băsescu a sprijinit activ Guvernul proocidental actual al acestui stat, iar Moscova a acuzat România că a orchestrat direct şi a participat la protestele din aprilie 2009, care au dus la înlăturarea Partidului Comuniştilor de la Putere. Pe lîngă liderii de la Kremlin, cei mai vehemenţi în a critica politica dusă de Traian Băsescu sînt liderii militari ruşi. De departe cel mai bătăios este Igor Korocenko, redactorul-şef al publicaţiei "Ria Novosti" (în traducere, Apărarea Naţională), care publică o fotografie în care apar rachete ruseşti suprapuse drapelului României. Potrivit lui Igor Korocenko, "Rusia trebuie să avertizeze România că, în cazul în care componentele sistemului american antirachetă sînt amplasate în această ţară, ele vor deveni ţinte prioritare ale rachetelor ruseşti". Iată de ce România a devenit stat inamic în noua doctrină militară a Moscovei.
Şi europenii se opun ferm amplasării scutului american antirachetă în Europa Centrală, arată un sondaj al Institutului Harris Interactive. Studiul a fost făcut cu cîteva zile înaintea Summit-ului NATO de la Bucureşti. Cu cea mai mare înverşunare se opune proiectului Germania, unde 71% dintre cetăţeni s-au declarat împotrivă şi doar 19% au avut un răspuns favorabil. Urmează Spania, cu 61% împotrivă şi 19% pentru, şi Franţa, cu 58% la 22%. În Italia şi Marea Britanie Opoziţia este mai mică, dar semnificativă, 49%, respectiv 44%. Nici românii nu se înghesuie să aprobe amplasarea scutului american antirachetă în România. La un sondaj apărut pe Internet, la întrebarea "Eşti de acord cu amplasarea scutului american antirachetă în România?", din 5 febr. 2010, 47,2% au răspuns că nu avem de ales, 27,8% consideră că nu avem nimic de cîştigat şi numai 25% au fost de acord. Pentru că nimeni, dar nimeni din lumea aceasta nu doreşte ca pe teritoriul său să se afle trupe străine şi, cu atît mai puţin, românii, care au luptat, secole de-a rîndul, pentru libertate şi independenţă.
Am scăpat de ruşi în anii '60, iar acum ne-au venit pe cap americanii. Şi asta numai din pricina unor conducători care, din dorinţa de a se perpetua la Putere, acceptă tot felul de compromisuri periculoase, care pot transforma ţara într-un teatru de război. Pericolul este foarte mare, pentru că totul poate porni de la o simplă greşeală sau de la o provocare, ori efectiv de la inconştienţa unui militar. Ce înseamnă o zonă militarizată, cum se prezintă astăzi România? Nimic altceva decît o zonă cu un ridicat potenţial conflictual, o zonă expusă oricînd războiului. Orice ar încerca să ne explice tot felul de analişti militari şi politici, că avem umbrelă, că sîntem protejaţi, că, vezi Doamne, nimic nu ni se poate întîmpla, riscul unei ocupaţii străine, aşa cum se prezintă astăzi România, este major. Mult mai multă siguranţă am avea dacă i-am şti pe americani acasă la ei, cu umbrela lor cu tot. Să-şi pună ei toate umbrelele pe care le au deasupra teritoriului lor, iar pe noi să ne lase în pace. Să vină la noi dacă vor, dar nu cu arme, atunci să ne ajute altfel, cu bani, cu refacerea infrastructurii, iar nu ca să ne jefuiască, aşa cum fac acum, prin firma Bechtel, încît am ajuns să avem cel mai scump kilometru de autostradă din lume. Cred că ar fi mai bine aşa, iar românul s-ar afla în mai mare siguranţă, şi nu cu securea războiului deasupra capului. Căci atît cît sîntem pe pace, noi le-am ura "Bine aţi venit"!
Colonel (r) DAN ZAMFIRESCU



Evoluţii militare în infraroşu şi tehnologia laser

Infraroşu şi tehnologia laser sunt utilizate pe scară largă în domeniul aviaţiei şi spaţiu, în recunoaştere, teledetecţie şi de măsurare de la distanţă, de avertizare anti-rachetă, viziunea de noapte de aeronave şi de navigaţie de noapte, şi joacă un rol important în ţintă detectarea, identificarea şi urmărirea, cu scopul de îndrumare şi de precizie de comunicaţii, precum şi. Their application can greatly increase the precision of weapons systems, increase ECM capabilities, counter stealth capabilities, counter surface object interference capabilities, greatly reduce costs, and increase the effectiveness of weapons systems. Aplicarea lor poate creşte foarte mult de precizie a sistemelor de armament, capacităţi de creştere ECM, capabilităţi contra stealth, contra obiect capacităţile de suprafaţă interferenţă, reduce considerabil costurile, şi de a creşte eficienţa sistemelor de arme. Therefore, they are recognized as power multipliers for the weapons with which the military is equipped. Prin urmare, ele sunt recunoscute ca multiplicatori de alimentare pentru arme militare cu care este echipat. The military of all countries are playing serious attention to developments in infrared and laser technology, especially the development of elements, components and their basic technology. Militare din toate ţările se joaca atenţie grave la evoluţiile în infraroşu şi tehnologia laser, în special dezvoltarea de elemente, componente şi tehnologia lor de bază. For example, of the 11 different key technologies of the United States Defense Science and Technology, 1.162 billion dollars was invested in optics and electronics (primarily composed of infrared and laser technologies) durirg the years 1992, 1993 and 1994 (not including SDI). De exemplu, din cele 11 diferitelor tehnologii-cheie al Statelor Unite Apărării pentru Ştiinţă şi Tehnologie, 1.162 miliarde de dolari au fost investite în optică şi electronică (în principal, compus din infraroşii şi tehnologii cu laser) durirg anii 1992, 1993 şi 1994 (nu inclusiv SDI). This constituted 13 percent of all investments in key technologies during these three years. Acest fapt a constituit 13 la sută din toate investiţiile în tehnologii-cheie pe parcursul acestor trei ani. ANNOTATION: Developments in Military Infrared and Laser Technology. Adnotare: Evoluţia Militar infraroşu şi tehnologia laser.

Autori: Huifeng Xiong ; CENTRUL NATIONAL AIR INTELIGENŢĂ WRIGHT-Patterson AFB OH

Experimente militare controversate


Injectarea răniţilor cu plutoniu, saltul cu paraşuta de la 31.000 de metri deasupra Terrei şi încercarea de a înzestra soldaţii cu vedere pe timp de noapte sunt câteva dintre testele neconvenţionale efectuate de armata Statelor Unite, trecute în revistă de livescience.com.

Pentru a spori vederea pe timp de noapte a soldaţilor, Marina ame­ri­cană a încercat, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, să mo­di­fice structura ochiului uman, in­ca­pabil în mod normal să depisteze lungimile de undă în infraroşu. Cer­ce­tătorii ştiau că vitamina A conţine o parte dintr-o moleculă din fotoreceptorii din ochi, astfel că au modificat-o pentru a le permite soldaţilor să vadă în infraroşu. După ce li s-a ad­ministrat o substanţă creată pe ba­za ficatului de ştiucă, vederea pe timp de noapte li s-a îmbunătăţit. Pro­iectul a fost abandonat însă când au fost create primele binocluri cu infraroşu. Aflându-se la un pas de a crea pri­mele bombe atomice, spre sfârşitul ce­lei de-a doua conflagraţii mondia­le, armata americană a vrut să eva­lueze efectele radioactivităţii asupra oamenilor. Primul test de acest gen s-a desfăşurat pe 10 aprilie 1945, când victima unui accident de ma­şi­nă a fost injectată cu plutoniu, pentru a se vedea în cât timp corpul uman respinge substanţa radioacti­vă. În total au fost realizate peste 400 de experimente în care diferiţi in­divizi au fost supuşi unor doze de radiaţie. Efectele deceleraţiei asupra corpului uman au fost studiate cu ajutorul unei serii de vehicule similare unor să­nii, care se puteau opri de la o viteză de peste 600 de kilometri pe oră într-o frac­ţiune de secundă, construite de NASA la începutul anilor ’50. Colo­ne­lul John Stapp s-a oferit voluntar să se dea cu sania de 29 de ori, experimentând forţe de 35 de ori mai mari de­cât cea gravitaţională şi alegându-se cu oa­se şi coaste fi­su­rate.
Mai mult, co­lo­nelului i-au sărit plom­bele din gu­ră şi i-au explodat vasele de sânge din ochi. Deoarece nu au vrut să facă rabat de la porunca „să nu ucizi“, 2.300 de membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea s-au oferit să facă pe co­baii de laborator atunci când au fost recrutaţi în armata americană. Pe ei au fost testate vaccinuri împo­tri­va diverselor ar­me biologice, între 1954 şi 1973, însă nici un voluntar nu şi-a pierdut viaţa, cu toate că au avut de suferit în urma unor efecte secundare dureroase. Pentru a vedea dacă piloţii pot su­pravieţui salturilor cu paraşuta de la altitudini mari, Forţele Aeriene Ame­ricane au apelat la colonelul Jo­seph Kittinger.
În anii ’50, el a efectuat o serie de salturi de la zeci de mii de me­tri altitudine, pentru ca pe 16 august 1960 să înregistreze recordul mon­dial pentru săritura cu pa­ra­şuta de la cea mai mare înălţime, ne­învins până în ziua de azi. Îm­bră­cat într-un costum presurizat, el s-a înălţat într-o nacelă la peste 31.000 de metri deasupra Terrei, după care s-a aruncat în gol, fiind aproape de a atinge viteza sunetului în timpul căderii. În toiul luptelor, soldaţii au ara­reo­ri timp să doarmă, astfel că ar­ma­ta americană caută soluţii pentru a înlătura nevoia de somn. Pri­me­le încercări au fost realizate cu pro­duse cu rol de stimulenţi, precum amfetaminele, iar recent s-a ape­lat la me­dicamentul modafinil, ca­re se pare că le-ar fi permis milita­rilor să stea treji timp de 40 de ore ne­încetat, fără efecte secundare. De ase­menea, ar­mata americană tes­tea­ză şi unele so­luţii necon­ven­ţio­na­le pentru alungarea somnului, pre­cum stimularea magnetică a creierului. „Armura Interioară“ e un alt pro­­iect al armatei americane, el ur­mă­­rind să le confere soldaţilor abi­li­tăţi deo­se­bi­te specifice anumitor ani­male, cum ar fi abilitatea unor spe­cii de a trăi la al­ti­tudini foarte mari. Sco­pul este crea­rea unor su­perluptători, rezistenţi în fa­ţa ar­me­lor chimice şi ra­dioactive şi ca­pabili să facă faţă unor temperaturi şi zone geografice extreme.
Sursa: http://www.cotidianul.ro

LASER- arma României a topit tancuri rusesti


*Arma secreta a lui Ceausescu

Invadarea Cehoslovaciei, in august 1968, de catre trupele Pactului de la Varsovia, a reprezentat unul dintre cele mai tensionate momente ale „razboiului rece”. Tensiunea dintre sovietici si americani atinsese cote alarmante si faptul ca România, prin vocea lui Nicolae Ceausescu, a protestat vehement fata de „agresiunea comisa impotriva unui stat suveran si socialist”, i-a facut pe multi sa creada, pentru câteva saptamâni de foc, ca noi vom fi urmatoarea tinta a rusilor. Ce anume i-a impiedicat pe acestia sa patrunda in România? Vom incerca sa raspundem la aceasta intrebare in rândurile care urmeaza.
Primavara de la Praga
Criza economica de amploare izbucnita in Cehoslovacia la mijlocul anilor 60 a dus la inlocuirea, in fruntea Partidului Comunist, a lui Antonin Novotny cu Alexander Dubcek, o personalitate carismatica, a carui viziune asupra societatii era mult diferita de a mult mai dogmaticului sau predecesor. In aprilie 1968, Dubcek a lansat un program de reforme sociale si politice, urmarind prin aceasta si insanatosirea climatului economic al tarii.
Presa se bucura acum de o libertate sporita si se intrezarea posibilitatea unei guvernari pluripartinice, precum si intentia federalizarii Cehoslovaciei. Asemenea initiative nu puteau fi trecute cu vederea de catre conservatorii ajunsi la Kremlin odata cu alungarea lui Hrusciov. Exemplul cehilor era periculos, pentru ca putea sa inspire si alte tari din lagarul comunist si, mai grav, putea inspira miscari secesioniste chiar si in tarile din componenta Uniunii Sovietice, in primul rând in Ucraina.
Sovieticii nu uitasera incidentele grave din 1956, din Ungaria, si nu voiau sa mai scape situatia de sub control. Dubcek a inteles foarte bine pericolul la care se expunea si a incercat sa adopte o pozitie moderata. Dar, odata pornit, valul entuziasmului popular era greu de domolit. In presa au inceput sa apara atitudini antisovietice, social-democratii au inceput sa se organizeze intr-un partid separat de comunisti; ingrijorati, conservatorii din cadrul Partidului Comunist Cehoslovac au cerut interventia Moscovei, care si-a trimis reprezentantii la negocieri cu autoritatile cehoslovace, in iulie, la Cierna nad Tisou. La discutiile ce au avut loc, Dubcek a incercat sa apere programul sau de reforme, reafirmându-si devotamentul total fata de cauza comunismului.

Ceausescu versus Moscova
Pe 3 august, reprezentatii statelor din Tratatul de la Varsovia, mai putin România, s-au intâlnit la Bratislava; Uniunea Sovietica si-a declarat intentia de a impiedica, fie si prin forta, aparitia unui sistem multipartinic in orice tara din blocul comunist. Cehii nu pareau insa dispusi sa renunte la proiectele lor, asa ca, in noaptea de 20 spre 21 august, forte militare din cadrul Tratatului de la Varsovia au invadat Cehoslovacia. 7000 de tancuri rusesti au patruns in aceasta tara si un total de 500.000 de soldati, majoritatea sovietici. In urma confruntarilor, 72 de cehi au fost ucisi iar Dubcek, arestat si dus la Moscova.

In locul lui a venit un adept al liniei dure, Gustav Husak, care a anulat reformele adoptate pâna atunci. Primavara de la Praga era inabusita... In Occident, brutala actiune sovietica a fost criticata vehement. O reactie neasteptat de virulenta a venit din partea României comuniste. Discursul tinut chiar in ziua invaziei de catre Nicolae Ceausescu a fost surprinzator, prin violenta cu care erau criticate metodele „staliniste” ale sovieticilor; Ceausescu a aparat dreptul popoarelor la autodeterminare, desi nu fusese niciodata perceput, in blocul comunist, ca un adept al „socialismului cu fata umana”.

Curajul de a-i infrunta pe sovietici, fata de care marea masa a românilor manifesta o ostilitate pronuntata, a dus la reactii extraordinare: multi intelectuali de dreapta, critici ferventi ai comunismului, s-au inscris atunci in PCR. Mii de oameni au cerut sa fie primiti in proaspat formatele Garzi Patriotice, pentru a lupta cu arma in mâna impotriva unei eventuale invazii sovietice. Invazie care, erau ei convinsi, nu va intârzia sa se produca, cu atât mai mult cu cât la granita de nord-est a României fusesera masate importante forte militare sovietice. Si totusi, Brejnev nu a atacat. Sa-i fi fost oare frica de rezistenta românilor?

Laserul lui Coanda?
In decursul anilor scursi de atunci, s-a auzit adesea vehiculata ideea ca sovieticii ar fi incercat de fapt sa invadeze România, dar ca ar fi fost opriti cu ajutorul unor arme cu laser! Existau oameni capabili sa jure ca ar fi vazut tancuri sovietice incercind sa forteze granita de la Prut, topite, pur si simplu, in câteva minute, de terifiantele raze laser. Se spunea ca arma mortala constituia un secret românesc si ca insusi Henry Coanda sau, dupa unele surse, Gogu Constantinescu ar fi inventat-o.

A fost insa prima si singura data când s-a auzit despre aceasta misterioasa arma. Sa fi existat ea cu adevarat? Specialistii militari sustin ca totul n-a fost decât o legenda si ca zvonurile despre aceasta arma au aparut din necesitatea de a asigura un confort psihic unei populatii inspaimântate de iminenta atacului sovietic. La acea data, chiar soldatii rusi erau siguri ca România va fi invadata si considerau chiar ca aceasta masura va fi un galop de sanatate, dat fiind faptul ca pâna la Bucuresti, n-aveau sa infrunte conditii de teren dificile, ca in Cehoslovacia (unde traversasera munti si paduri), ci urmau sa treaca, in goana tancurilor, prin câmpie.

Pe de alta parte, armata româna era cea mai inapoiata din lagarul comunist si nu putea spera nici la un eventual sprijin din partea tarilor occidentale, intrucât nu avea granita directa cu acestea, fiind inconjurata de doi sateliti fideli ai Uniunii Sovietice (Ungaria si Bulgaria), care abia asteptau sa o sfâsie. Cu alte cuvinte, tot atâtea motive pentru ca fortele Tratatului de la Varsovia sa invinga rapid opozitia lui Ceausescu.

„Vulpoiul” Brejnev n-a putut fi pacalit

Si totusi, Brejnev n-a luat decizia asteptata de toti - si in primul rând de români - de a trece la o noua invazie. Motivele care stau in spatele reticentei sale dovedesc clarviziunea hulitului lider sovietic, ce percepuse perfect cum stau de fapt lucrurile. Vicleanul Brejnev a fost probabil singurul care a inteles ca Ceausescu blufa, ca atitudinea lui sfidatoare se baza pe constientizarea faptului ca, el având spatele asigurat, sovieticii nu-si vor permite sa-l atace.

Nu trebuia uitat ca pe atunci liderul de la Bucuresti era un rasfatat al Occidentului, care aprecia la el spiritul de fronda fata de linia conservatoare impusa de Moscova, dupa 1964. Probabil aceasta atitudine i-a determinat pe responsabilii NATO sa ia in calcul o eventuala implicare, cel putin la nivel declarativ. Documente date recent publicitatii sugerau ca fortele NATO fusesera puse in stare de alerta, ca americanii au trimis trupe suplimentare in Europa, ca au intarit garnizoana Berlinului si se pregateau sa extinda ajutorul militar acordat Iugoslaviei, daca Tito le-ar fi cerut-o, ca au adus mai multe nave militare in Mediterana.

In acelasi timp, oficiali de la Casa Alba l-au convocat pe ambasadorul sovietic la Washington, Anatoli Dobrinin, spre a-i comunica faptul ca Statele Unite sunt foarte ingrijorate de soarta României. Pentru a calma spiritele, atât Dobrinin, cât si ambasadorii sovietici la Paris si Roma, au dat asigurari ca nu se intentioneaza nici o invadare a României. Si intr-adevar, Brejnev nu dorea sa-l schimbe pe Ceausescu, intrucât stia ca tot spectacolul mediatic facut de acesta nu reprezinta vreun pericol real. Ceausescu nu era un reformator autentic, precum Dubcek sau Imre Nagy, ci mai curând un stalinist, deci riscul ca România sa se transforme intr-o noua Cehoslovacie, cu alegeri libere, pluripartitism si libertate a presei, era practic nul. Si, din pacate pentru noi, istoria i-a dat dreptate abilului lider sovietic...
Sursa:
GABRIEL TUDOR
www.revistamagazin.ro

Influenţa doctrinelor politico-militare şi militare asupra corelaţiei dintre centrul de greutate al forţei şi momentul critic, prezent şi perspectivă,

AUTOR:

Lt.col.prof.mil. Mihai NEAG

Dezvoltarea istorică a fenomenului militar a determinat o continuă reevaluare, pe de o parte, a faptelor sociale, a evenimentelor istorice desfăşurate de-a lungul istoriei omenirii, iar pe de altă parte, a faptelor şi evenimentelor care au condus la evoluţia fenomenului militar de-a lungul timpului.
Studiile de specialitate scot în evidenţă, în unanimitate, faptul că esenţa fenomenului militar îl constituie violenţa. Dar nu orice tip de violenţă, ci violenţa colectivă, care reprezintă trezirea şi exacerbarea agresivităţii aţipite în subconştientul fiinţei umane şi desemnată în conştiinţa maselor [1]. Fenomenul militar reprezintă un ansamblu de fapte şi evenimente sociale, precum şi instituţiile şi organizaţiile corespunzătoare acestora, militare prin esenţa şi destinaţia lor, aflate într-o continuă procesualitate. Faptele şi evenimentele militare prin esenţa şi destinaţia lor, se constituie într-un domeniu distinct al activităţii umane, şi anume războiul.
Mileniile de confruntări militare n-au schimbat până acum esenţa războiului şi, posibil, nici de acum înainte nu o vor schimba. Ceea ce s-a schimbat însă mereu – dar totdeauna în spaţiul dialecticii de confruntare, nu în afara acestuia – au fost doctrinele şi conceptele, mijloacele de ducere a războiului şi, corespunzător lor, forţele. De aceea, când vorbim de războiul viitorului, nu ne referim neapărat la prezenţa sau absenţa acestei conflagraţii în viaţa societăţii omeneşti, ci la forţele şi mijloacele care vor pune în operă conceptul de război, la sistemul de angajare, la amploarea spaţio-temporală a acţiunilor şi operaţiilor, la caracteristicile acestora, la efecte şi, bineînţeles, la consecinţe [2]. Războiul viitorului se pare că va ieşi din sloganurile milenare ale unor confruntări supuse teoriei jocurilor strategice cu sumă nulă şi va deveni din ce în ce mai mult dependent de forţe speciale, de tehnologii „inteligente“ şi, în general, de mijloace şi proceduri care vizează stăpânirea centrelor de greutate şi a zonelor vitale, potrivit teoriei sistemelor dinamice adoptive, conform căreia rezultatul unei confruntări este greu previzibil şi controlabil. Nu se exclude posibilitatea ca ambii parteneri să câştige sau să piardă. Evident, într-o astfel de perspectivă,
creşte rolul marii strategii, al strategiei politice şi devine indispensabilă reflecţia strategică aprofundată în plan militar. Aceasta trebuie să răspundă prompt – în primul rând ca teorie, practică şi expertiză, dar şi ca artă strategică – comenzii politice, înscriindu-se fără echivoc pe coordonatele impuse de marea strategie care devine din ce în ce mai mult, în societăţile democratice, o strategie de tip integral.
Totdeauna strategia a fost haina militară a politicii şi a beneficiat, în modul cel mai direct posibil, de rezultatele economiei, prin tehnologie, de cele ale culturii, prin morală, şi de cele ale finanţelor, prin bugetul militar. Cele naţionale exprimă necesitatea unui anumit mod, a unui anumit plan de a pune în operă, adesea prin forţă, prin confruntare, interesele naţiunii, evident exprimate prin politica naţiunii, a statului de drept. Fundamentele naţionale şi internaţionale ale strategiei trec, ca mai toate, prin spaţiul politic. Naţiunile s-au înarmat şi se înarmează, se suspectează şi îşi iau toate măsurile pentru a face faţă unei confruntări pe care n-o doresc şi n-o admit în nici un fel în defavoarea lor. În această epocă a haosului post-Război Rece, naţiunile sunt extrem de sensibile şi dezorientate. În Europa nu s-a creat încă o puternică armată europeană, pentru că există NATO, dar se va crea şi va avea o strategie europeană, rezultată dintr-o politică europeană comună. O analiză a influenţei politicii asupra strategiei ar fi edificatoare. Politica Golfului, spre exemplu, a născut strategia modernă, de sorginte americană, a intervenţiei rapide care s-a finalizat în cele din urmă, în războiul din 1991 împotriva Irakului, zona fiind astfel supusă sub control.
Strategia militară (figura 1) include, ca orice strategie, cele trei componente obligatorii: o strategie a forţelor (strategia terestră, strategia aeriană, strategia navală), o strategie a mijloacelor (a sistemelor de arme şi a altor mijloace de ducere a războiului sau a altor acţiuni militare) şi o strategie operaţională, adică o strategie a acţiunilor (strategia acţiunilor preventive, strategia operaţiilor clasice, strategia descurajării, strategia acţiunilor rapide, strategia gestionării crizelor etc.).
Toate aceste tipuri de strategie militară ţin de condiţiile concrete ale angajării, de conceptele strategice acceptate şi, la rândul lor, determină în mod direct doctrinele de luptă ale categoriilor de forţe ale armatei.
Tipurile de angajare militară şi materializarea lor în măsuri concrete trebuie să răspundă unor exigenţe mari: informaţii, vulnera-bilităţi, ameninţări, provocări şi riscuri posibile, determinaţii concrete ale spaţiului de angajare şi ale mediului de securitate, obiective ale strategiei militare naţionale, diversitatea acţiunilor militare, preponderenţa acţiunilor preventive şi disuasive, reacţii de tip rapid sau special şi, în consecinţă, structura de forţe, infrastructura şi logistica, resursele, sistemul de conducere şi interoperabilitatea cu alte forţe.
În condiţiile actuale, pentru majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, doctrinele militare şi strategia militară se integrează şi, la rândul lor, integrează în structurile proprii condiţionările reieşite din programele de aderare la NATO şi Uniunea Europeană şi din exigenţele de interoperabilitate puse de acestea.
Americanii nu au propriu-zis o strategie militară stricto senso, ci una de descurajare sau de ameninţare. Acţiunile, în acest caz, nu se desfăşoară potrivit unei strategii militare, în sensul tradiţional al acestei noţiuni, ci al unor concepte strategice, care au individualitate şi forţă. Spre exemplu, războiul din Golf din 1991 s-a desfăşurat nu după o strategie îndelung elaborată, ci după conceptul „Bătălia aeroterestră 2000“.
Operaţia strategică aeroterestră „Furtuna deşertului“ nu a făcut altceva decât să organizeze acţiunile informaţionale, psihologice, aeriene şi aeroterestre, în limitele respectivului concept, în condiţiile concrete ale situaţiei strategice. De asemenea, operaţia strategică aeriană „Allied Force“
a individualizat şi mai mult acest concept, reducându-l la o operaţie aeriană de mare amploare. În războiul din martie-aprilie 2003 din Irak, acest concept a fost completat cu cel al războiului în reţea, adică al confruntării armate în care sistemele C4I2SR (Comandă, Control, Comunicaţii, Computere, Informaţii, Interoperabilitate, Supraveghere, Recunoaştere) sunt integrate cu platformele de luptă în aceleaşi reţele.
Conceptul război bazat pe reţea (RBR) va avea efect esenţial asupra structurilor, înzestrării şi ducerii acţiunilor militare. Premisa de la care s-a pornit în fundamentarea conceptului este aceea că societatea s-a schimbat profund datorită informaţiei, iar domeniul militar trebuie să se schimbe în ritmul de transformare a societăţii. Schimbările sociale actuale au fost generate de evoluţia integrată a afacerilor, proceselor şi organizaţiilor economice, tehnologiei informaţiei, dictate de noile standarde ale eficienţei. Operaţiile militare trebuie să se desfăşoare după regulile existente în societatea civilă care au în vedere realizarea unor afaceri eficiente şi profitabile. Astfel, se va reuşi ca, în condiţiile în care misiunile se diversifică şi se înmulţesc, efectivele militare să fie reduse la limite care să nu afecteze credibilitatea armatelor, dar să le menţină acceptabile din punct de vedere politic şi economic. RBR permite mărirea vitezei de transformare a deciziilor eşaloanelor superioare în acţiuni şi nu este condiţionat de natura misiunii, componenţa grupării de forţe ori de geolocaţia acesteia.
Realizarea noii structuri în condiţiile RBR trebuie să se fundamenteze pe câteva principii care să valorifice pe deplin disponibilităţile acţiunii în reţea, astfel: utilizarea modelului de structură Joint, compatibilitatea cu NATO, standardizarea Forţei, eliminarea eşaloanelor redundante, operaţionalizarea structurilor de conducere şi de acţiune şi structurarea în reţea.
Strategia forţelor constă în ansamblul de măsuri şi acţiuni care ţin de punerea în aplicare, pe termen lung, a unor decizii politice privind constituirea, structurarea, pregătirea şi operaţionalizarea forţelor. Multe armate şi-au adaptat structurile la exigenţele dinamicii confruntărilor armate în cadrul unui război cu geometrie variabilă: şi-au redimensionat forţele speciale, au pus în practică elemente ale strategiei acţiunilor rapide, au trecut la structuri mai simple etc. Franţa, spre exemplu, printr-un program de şase ani (1996-2002), şi-a redimensionat forţele armate, le-a profesionalizat, a transformat Armata Terestră într-o veritabilă forţă de reacţie rapidă şi este în curs de a-şi mări capacitatea de proiecţie a forţelor şi de a se dota cu sisteme de arme inteligente. În acest sens, întreaga strategie a forţelor a fost reconstruită pe principiile impuse de acele realităţi ale spaţiului de confruntare care se presupune că vor domina câmpul de luptă al viitorului.
Strategia forţelor (figura 2) este influenţată de cerinţa operaţională care, împreună, influenţează natura centrului de greutate. Franţa, asemeni Statelor Unite după războiul din Vietnam, a sesizat că, în spaţiul strategic al mileniului al treilea, nu poţi penetra cu diviziile masive ale celui de-al doilea război mondial şi nici cu concepţia de atunci.
Un bun management al resurselor umane şi o bună pregătire pentru luptă conferă calitate personalului şi influenţează pozitiv calitatea centrului de greutate al forţei. Structura de forţe reprezintă structura de rezistenţă a centrului de greutate al forţei dacă răspunde la unele cerinţe: capacitatea de a acţiona rapid şi prin surprindere într-un spaţiu tensionat, complex, multidimensionat, saturat tehnic şi informaţional; flexibilitatea componentelor; modularitatea; adaptabilitatea; autoprotecţia; rezistenţa îndelungată la stres. Structura de forţe este, în principiu, o structură de luptă, de confruntare. În constituirea ei se folosesc la maximum potenţialurile proprii şi se caută să se obţină un avantaj calitativ asupra unui posibil adversar.
Strategia mijloacelor condiţionează, permite, admite şi impune un anumit tip de acţiune. Confruntările de după al doilea război mondial au impus anumite mijloace. Aşa au apărut sisteme Awacs care au făcut posibil conceptul bătălia aeroterestră 2000. Arma nucleară a fost completată prin sisteme de arme de mare precizie care, după cum se ştie, presupun mijloace de observare-identificare, mijloace de calcul şi mijloace de lovire. Noul concept strategic NATO, care aduce în prim plan gestionarea crizelor, acţiunile de tip militar se bazează pe mijloacele existente, pe posibilităţile economice, pe sistemele de arme din dotarea americană şi a NATO, dar care, în noua conjunctură, rămân din ce în ce mai mult fără „un obiect precis al muncii“, în timp ce mijloacele necesare gestionării crizelor şi rezolvării noilor tipuri de ameninţări sunt insuficiente, unele lipsind chiar cu desăvârşire. La fel stau lucrurile şi cu războiul antiterorist care nu dispune încă de mijloace tehnice adecvate acţiunilor antiteroriste.
Sistemul HAARP, spre exemplu, bazat pe manipularea particulelor electrice în ionosferă, permite să fie controlate energii uriaşe. Utilizat în
scopuri militare contra unui inamic, va permite, în final, să se trimită, într-un loc determinat, de milioane de ori mai multă energie decât toate emiţătoarele tradiţionale. Energia poate fi dirijată şi asupra obiectivelor mobile (în special contra rachetelor inamice).
Sistemul de informaţii centrat pe reţea (Network & Intelligence Centric) poate constitui un important instrument de putere: determină sporirea eficienţei procesului decizional; asigură îndeplinirea unor obiective ale acţiunii militare mult mai rapid şi cu mare economie de forţe; oferă avantaj informaţional bazat pe un grad ridicat de cunoaştere. Internetul, media dintr-un sistem de informare poate deveni, în gestionarea crizelor, un sistem de influenţare, de manipulare, adică un sistem de arme. Se operează deja cu concepte ca public-ţintă, imagine de marcă, strategii mediatice.
Ameninţarea cea mai mare pentru viitor vine dinspre ingineria genetică care a şi creat deja arma biologică. Această armă a fost deja întrebuinţată pentru agresarea condiţiei umane prin înspăimântare şi agresare psihologică.
Strategia operaţională ţine de teoria şi dinamica acţiunilor având printre preocupări aceea de a descrie „câmpul de luptă al viitorului“ sau cum se vorbeşte mai nou de „spaţiul de angajare“. Angajarea – concept foarte important al strategiei operaţionale – condiţionează corelaţia dintre centrul de greutate al forţei şi momentul critic al acţiunii prin prisma mijloacelor şi a posibilităţilor efective de desfăşurare a acţiunilor. Succesul va fi de partea celui care deţine supremaţia strategică şi informaţională, dispune de sistemul de arme extrem de precise şi în cantităţi considerabile, are o anumită susţinere pe plan internaţional. În viziunea celor mai multe dintre marile puteri, caracteristica principală a angajării nu mai este şi nu va mai fi cea a asigurării condiţiilor pentru nimicirea inamicului sau pentru a-i produce cât mai multe pierderi, ci aceea de a-l determina să accepte constrângerile sau soluţiile care i se impun [3]. Acest lucru dă o nouă dimensiune corelaţiei: centru de greutate al forţei – moment critic în acţiunea militară, rezultând necesitatea ca forţa să fie capabilă să protejeze populaţia şi valorile, să se interpună şi, în acelaşi timp, să câştige o confruntare. Totodată decizia privind angajarea forţei şi a mijloacelor poate avea implicaţii în zona respectivă asupra centrului de greutate al forţei proprii pentru a nu crea provocări, temeri, incertitudini şi alte probleme complexe. Decidentul trebuie să ştie exact ce se întâmplă în teatrul sau zona care necesită angajarea, ce fel de acţiuni sunt indicate, cu ce forţe şi cu ce mijloace pot fi ele efectuate. Acţiunile (operaţiile) se planifică pe variante şi se iau toate măsurile pentru a se crea condiţii favorabile desfăşurării acestora. Fără coerenţă, luciditate şi claritate în stabilirea acţiunilor (operaţiilor) şi a tuturor consecinţelor care decurg de aici, angajarea nu are nici un sens, devine riscantă şi nefolositoare.
Strategia operaţională generează doctrinele operaţionale. Punerea în aplicare a acestor doctrine revine nivelului operaţional, adică artei operative, care este o artă a operaţiilor. Ea constă într-un proces foarte complex, deopotrivă reproductiv, constructiv şi creativ, care asigură punerea în ecuaţie şi materializarea în acţiune a unor determinări (constante şi variabile) de potenţial al forţelor şi mijloacelor destinate pentru acţiune (operaţie) şi a constrângerilor şi posibilităţilor reale oferite de condiţiile concrete.
Menţinerea centrului de greutate al forţei pe timpul desfăşurării acţiunii, crearea de momente critice adversarului, concomitent cu evitarea acestora pentru forţele proprii depinde foarte mult de maniera în care comandantul concepe, conduce şi desfăşoară operaţia şi modul în care găseşte cele mai potrivite soluţii. În afară de aceasta, comandantul trebuie să ierarhizeze acţiunea, să caute secvenţa esenţială a acţiunii sau elementul ei cheie, să stabilească priorităţile şi să opereze pe parcurs corecţiile de rigoare.
În cadrul triunghiului operaţional al transformării, structura forţei/ /tehnologie/concepte operaţionale, ultimul aspect trebuie să prezinte o prioritate care trebuie să răspundă la o serie de întrebări referitoare la misiunile specifice pe care dorim ca forţele armate să fie capabile să le îndeplinească, mediile de operaţii în care vor fi implicate în viitor forţele armate şi capabilităţile necesare pentru îndeplinirea obiectivelor dorite.
Experţii militari apreciază că procesul de transformare militară urmăreşte trei concepte operaţionale principale şi anume [4]: războiul bazat pe reţea, operaţiile centrate pe efecte şi operaţiile decisive rapide. Implementarea acestor concepte, la nivelul structurilor de luptă, va permite crearea de forţe cu un grad crescut de mobilitate, capabile să acţioneze în reţea prin utilizarea combinată a senzorilor independenţi (fără operatori umani), a platformelor de luptă de mare precizie, aflate la mare distanţă, coordonate direct de factorul uman şi exploatarea crescută a sistemelor C4ISR. La nivel operaţional procesul de transformare militară reprezintă o oportunitate strategică pentru crearea de forţe întrunite, capabile să obţină rapid superioritatea decizională decisivă şi să producă efecte de masă la nivelul întregului câmp de luptă. În acelaşi timp, oferă şansa dezvoltării de avantaje asimetrice în domeniile informaţiilor, vitezei de acţiune şi preciziei în lovire. Note bibliografice
[1] Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi conduita umană, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994.
[2] Gl.dr. Mureşan, Mircea, Pentru ce fel de război ne pregătim? În: Impact strategic nr. 1/2004.
[3] Văduva, Gheorghe, Strategie militară pentru viitor, Bucureşti, Editura Paideia, 2003.
[4] Gl.mr.dr. Orzeaţă, M., (coord.). ş.a., Implicaţiile transformării Alianţei Nord-Atlantice asupra planificării forţei, instrucţiei, educaţiei şi achiziţiilor în Armata României, Bucureşti, Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, 2004.

"Renasterea militara nationala" din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza


Ideal si coordonata fundamentala a istoriei romanilor, incununare a procesului legic de formare si afirmare tot mai puternica a constiintei nationale si a vointei maselor largi populare de a se sti laolalta in cadrul frontierelor unuia si aceluiasi stat, Unirea Munteniei si Moldovei de la 24 ianuarie 1859, sub domnia luminoasa a lui Alexandru Ioan Cuza, reprezinta unul din actele de cea mai mare insemnatate pentru dezvoltarea de-sine-statatoare a poporului roman. Acest moment a marcat constituirea statului national roman modern si intrarea tarii noastre in noua etapa a evolutiei ei capitaliste, a creat conditii pentru cucerirea neatarnarii si exprimarea viguroasa a individualitatii natiunii noastre. Contemporanii, care prin activitatea lor insufletita de un cald patriotism au contribuit la indeplinirea maretului act al Unirii, au numit ziua de 24 ianuarie 1859 „Ziua renasterii noastre nationale" sau „Cea mai frumoasa zi a neamului romanesc".
Printre marile probleme ce se impuneau a fi rezolvate dupa Unirea Principatelor a fost si organizarea armatei nationale romane moderne. In legatura cu locul si rolul viitoarei armate in cadrul statului roman, cu structura si fizionomia ei, a avut loc in acea perioada un larg schimb de idei, infruntari de opinii, au fost reactualizate conceptii ale revolutiei de la 1848, s-a facut apel la invatamintele trecutului. Subliniind ca „toata garantia independentei noastre nationale, pastrarea si respectarea dreptului si teritoriului nostru stau de azi inainte in puterea si in mana noastra", publicatia „Curierul Principatelor Unite" arata necesitatea de a se efectua o „reorganizare a puterii militare pe bazele unui sistem nou". La randul sau, ziarul „Reforma" scria: „sa ne armam daca vrem sa traim ca natie; sa ne armam ca sa putem fi gata a infrunta orice pericol". Parerea ca misiunea armatei romane trebuie sa fie apararea patriei era reluata si de „Anuntatorul roman" :"n-avem a declara razboi, nici a ataca pe nimeni; e vorba, de apararea a tot ce omul are mai sacru – nationalitatea".
Pe plan european se derulau ample actiuni reformatoare care au favorizat si inspirat si reformele romanesti. Prusia si Sardinia desfasurau cu succes procesul de unificare a Germaniei, respectiv a Italiei. Imperiul habsburgic, interesat sa-si prelungeasca existenta, se afla intr-o perioada „liberala", Imperiul otoman cunostea „epoca tanzimatului" iar Rusia incerca o reforma agrara. Dar toate cele trei mari imperii nu erau interesate sa permita in Principatele Unite transformari adanci care sa le primejduiasca pozitiile in zona. Prin urmare factorii responsabili romani au trebuit sa cantareasca implicatiile fiecarui act politic sau militar, folosindu-se de divergentele dintre marile puteri pentru a promova interesele nationale si a largi autonomia tarii.
Initiatorul reformelor si al masurilor care aveau sa duca la infaptuirea unor profunde prefaceri in domeniul apararii tarii, la crearea si consolidarea armatei nationale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atentia pe care el a acordat-o in permanenta organismului militar era dictata de necesitatile de aparare a tanarului stat roman modern. Armata trebuia astfel reorganizata si intarita incat sa fie capabila sa faca fata oricarei situatii, cu mijloace de lupta perfectionate, cu atat mai mult cu cat Imperiul otoman si Austria, nerecunoscand Unirea, nutreau ganduri de interventie militara. Una dintre primele preocupari ale domnitorului a vizat unificarea imediata a celor doua armate – moldoveana si munteana. Printr-un inalt ordin dat la 4 aprilie 1859 a luat fiinta o tabara militara la Floresti (langa Ploiesti), unde timp de sase luni peste 12 000 de ostasi moldoveni si munteni, dispunand de 26 tunuri, s-au instruit in comun, au executat aplicatii tactice si diferite exercitii militare sub supravegherea nemijlocita a domnitorului. Concomitent cu uniformizarea si perfectionarea procesului de instructie, in tabara s-a realizat coeziunea morala a militarilor, infratirea ostasilor Moldovei cu cei ai Tarii Romanesti – element fundamental al puterii militare a statului national roman. „Tabara de la Floresti – scria poetul si prozatorul Dimitrie Bolintineanu -- fu de o mare utilitate pentru redesteptarea spiritului militar... Ostasii, vazandu-se adunati pentru prima oara asa de multi, incepura a-si recunoaste si a-si da valoarea lor ostaseasca. Poporul roman vede cu bucurie pe-ai sai sub arme adunati mi pe picior de lupta. Tabara de la Floresti avea si rolul de a pune in atingere armatele surori spre a le contopi in acelasi sentiment de patriotism". Situata la jumatatea distantei dintre granitele cu Turcia si Austria, tabara de la Floresti a avut si menirea de a preveni o invazie si a exercita totodata presiuni asupra Austriei angrenata in razboiul franco-sardo-austriac. Trei ani mai tarziu, in 1862, va fi organizata o noua tabara militara la Floreasca (Bucuresti), iar la 29 iulie 1863 va lua fiinta „lagarul permanent, al armatei de 1a Cotroceni", cu un mare si modern poligon do tragere.
Pentru realizarea unei conduceri unice a armatei, la 12 noiembrie 1859, s-a infiintat Statul major general, in fruntea caruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu, iar in 1862, prin contopirea ministerelor de razboi de la Iasi si Bucuresti, s-a format Ministerul de Razboi al Principatelor Unite. Comanda suprema a armatei era detinuta efectiv de catre domnitor. A f ost creata o singura scoala militara si s-au unificat regulamentele militare. Odata cu legea promulgata la 13 mai 1860, privitoare la „Instructiunea., exercitiul si disciplina armatei Principatelor Unite ale Romaniei", au fost introduse regulamentul serviciului interior si cel al comenduirii de garnizoana. Solutia adoptata de Alexandru Ioan Cuza si de sfetnicii sai apropiati – Mihail Kogalniceanu, generalii Savel Manu si I. Em. Florescu – privind unificarea si perfectionarea sistemului militar si fundamentarea principiilor doctrinare de baza a fost aceea a imbinarii traditiei nationale cu experienta acumulata in alte tari, in special in Franta. S-a hotarat introducerea uniformei si a echipamentului unic, iar la 1 septembrie 1862 unitatilor li s-au impartit drapele de un singur fel, care aveau culorile rosu, galben si albastru. Acest act a prilejuit manifestari de un profund patriotism. Intr-o vibranta cuvantare adresata militarilor, A. I. Cuza a spus: „Ofiteri, subofiteri, caporali si soldati ! Astazi va fi una din cele mai insemnate zile din datinile noastre... Primind dar steagurile cele noi, aduceti-va pururea aminte ca va incredintez onoarea tarii. Steagul e Romania. Acest pamant binecuvantat al Patriei este stropit cu sangele strabunilor nostri si imbelsugat cu sudorile muncitorului... Steagul e inca simbolul devotamentului, ordinei si al disciplinei ce reprezinta oastea... Jurati sa pastrati cu onoare si fara pata steagurile voastre si astfel veti corespunde increderii si asteptarii ce am pus cu Tara intreaga in oaste".
O grija deosebita a ,acordat domnitorul incadrarii cu ofiteri, echiparii si dotarii cu armament corespunzator si in cantitati suficiente a efectivelor aflate sub arme. Aceasta grija reiese si din faptul ca un sfert din bugetul tarii era destinat cheltuielilor militare. „Completati cadrele, ingrijiti de echipament si, daca este nevoie, treceti chiar si peste cifra bugetara. Astazi tara isi are steagul ei si romanii se vor strange in jurul lui spre a-1 apara" – spunea el intr-un ordin dat ministrului de razboi in luna decembrie 1860. Efectivele armatei au fost treptat marite (in momentul Unirii, efectivele celor doua armate erau de aproximativ 10 000 de soldati si ofiteri, carora li se adaugau 3 000 de ostasi din formatiunile teritoriale nepermanente. In anul 1865, armata permanenta avea un efectiv de 19 365 de oameni, iar trupele teritoriale – 24 548), in special prin infiintarea de noi unitati si subunitati de diferite arme. Astfel, in 1860, au luat fiinta inca doua regimente de infanterie cu cate doua batalioane, un batalion de vanatori, doua escadroane de cavalerie, ce se adaugau celor doua existente, si primul regiment de geniu din armata romana. Cele patru baterii de artilerie au fost intrunite intr-un regiment de artilerie, luandu-se totodata masuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase". In vederea pregatirii instructorilor pentru toate genurile de arma, in Bucuresti a fost creat un „detasament model", iar pentru asigurarea transportului munitiei, subzistentelor si al materialelor necesare trupelor in timpul manevrelor si in timp de razboi – „trenul echipajelor". In 1861, in cladirile fostei manastiri Mihai Voda din Capitala si-au inceput activitatea primele ateliere militare, menite sa repare si sa confectioneze echipament si harnasament pentru armata.
Concludente sunt si succesele obtinute in inzestrarea ostirii cu armament. In 1865 armata romana dispunea de 70 000 de pusti ghintuite si de 25 000 de pusti neghintuite (fata de circa 5 000 in 1859), acestea din urma fiind folosite la instruirea militara a locuitorilor din satele si comunele tarii, pentru „a da populatiunei rurale obisnuinta armelor". De la 10, numarul tunurilor ghintuite s-a ridicat la 72. Aceste realizari apar ca deosebit de importante daca avem in vedere ca mijloacele financiare ale tarii in acea perioada erau destul de reduse, uneori fiind necesar a se recurge la subscriptii nationale pentru acoperirea anumitor cheltuieli. Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotata armata in aceasta perioada s-a achizitionat din Franta, domnitorul roman aflandu-se in bune relatii cu Napoleon al III-lea. O misiune militara franceza, sosita in tara la solicitarea lui A. I. Cuza, a contribuit la perfectionarea organizatorica a armatei romane, la insusirea manuirii de catre militari a noului armament intrat in, dotarea unitatilor de diferite arme.
Una din preocuparile principale ale domnitorului a fost aceea referitoare la producerea in tara a armamentului necesar armatei. Sub directa sa indrumare s-au pus bazele unor intreprinderi care, in scurta vreme, aveau sa produca primele arme si munitii de fabricatie romaneasca. In 1859 existau o fabrica de praf de pusca la Targoviste, un atelier reparatii armament in Bucuresti si cateva ateliere de lacatusarie, rotarie si lemnarie in Moldova. In 1862 a inceput in Bucuresti constructia atelierelor Pirotehniei armatei. La 21 iulie acelasi an, la Stabilimentele artileriei din Dealul Spirii, A. I. Cuza a urmarit personal procesul tehnologic al turnarii proiectilelor, primul dintre acestea fiind oferit de catre muncitori in dar domnitorului. La randul sau, domnitorul a adus multumiri conducerii Stabilimentelor artileriei, ofiterilor si sefilor de ateliere care, prin straduinta lor, „au izbutit sa inceapa a da oastei arme construite in tara". In anul urmator, tot la Bucuresti, s-a pus piatra fundamentala a „Manufacturii de arme din Romania", devenita ulterior Arsenalul armatei.
Preocupandu-se de pregatirea militara practica a trupelor, A. I. Cuza a initiat elaborarea unor regulamente militare proprii. Astfel, in august 1862 a fost editat „Regulamentul asupra serviciului armatelor in campanie", care trata pe larg modul de organizare si executare a marsului, a recunoasterilor, a asediului si a apararii fortificatiilor etc. Doi ani mai tarziu s-a tiparit prima harta de proportii (cuprindea 115 foi colorate) a Principatelor Unite, care servea in special nevoilor armatei.
De politica pe care a dus-o domnitorul Cuza in armata este legata si aparitia presei militare. In februarie 1860 a vazut lumina tiparului primul numar al ziarului „Monitorul oastei". Acesta aparea saptamanal, urmand „A se ceti de toate gradele ostasesti in starea in care se afla astazi", si insera in paginile sale articole privind viata si opera unor mari comandanti de osti, probleme legate de organizarea armatei, de intrebuintarea armelor in lupta, principalele batalii din istoria militara romaneasca si universala. Un important salt calitativ facut in domeniul publicisticii militare 1-a constituit aparitia, Ia I5 februarie 1864, a revistei „Romania militara". In studiile de istorie militara publicate in revista se cultivau traditiile de lupta ale poporului si ale armatei romane, se sublinia faptul ca organizarea armatei, instructia si educatia trebuie sa se faca in raport cu firea, traditiile, nazuintele culturale si nationale ale poporului roman, autorii facand adesea propuneri interesante cu privire Ia modul de organizare si de inzestrare a armatei in general, a subunitatilor, unitatilor si marilor unitati de diferite arme. Tot in anul 1864 a aparut „Anuarul militar al oastei romane", iar in anul urmator a fost publicat un „Almanah militar".
Preocupat de perfectionarea continua a pregatirii cadrelor militare in concordanta cu ultimele realizari ale artei militare si cu progresele tehnicii de specialitate, A. I. Cuza a trimis mai multi ofiteri la manevre si la studii in Italia, Anglia, Prusia si mai ales in Franta. De asemenea, la manevrele armatei romane asistau ofiteri din alte armate europene.
In plan legislativ, Cuza a asigurat un cadru juridic amplu modernizarii armatei: la 27 noiembrie 1864 a fost adoptata Legea de organizare a puterii armate, care consacra principiul natiunii inarmate; la 5 decembrie 1864 s-a adoptat Legea de recrutare, care fixa durata serviciului militar si largea raza de recrutare; alte legi au vizat imbunatatirea statutului cadrelor militare (Legea ierarhiei militare, Legea de inaintare – 1862, Legea asupra pozitiei ofiterilor – 1864, Regulamentul soldelor –1863 si al pensiilor – 1865).
Masurile luate de A. I. Cuza in scopul dezvoltarii si intaririi armatei romane unice s-au concretizat in constituirea, in anul 1864, a patru divizii, care au fost dislocate in orasele Bucuresti, Iasi, Galati si Craiova. Armata Romaniei era formata din doua elemente principale: armata permanenta si militii (graniceri si dorobanti). Genurile de arma din compunerea armatei permanente erau: infanteria – compusa din regimente de linie si batalioane de vanatori, cavaleria – din regimente de lancieri si vanatori, artileria – dintr-un regiment de artilerie cu sase baterii si un divizion de pontonieri, geniul – dintr-un regiment cu doua batalioane si flotila – din companii de marinari si navele respective. De asemenea, s-a prevazut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administratie, intendentei. si serviciului sanitar, in fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila. Granicerii, organizati pe pichete, erau dispusi pe linia Carpatilor si a Dunarii, in timp ce dorobantii erau constituiti in escadroane si batalioane, dupa numarul districtelor teritoriale existente. Ei se pregateau in comunele lor cel putin o data la doua saptamani si se concentrau pentru manevre o data pe an timp de o luna. Caii dorobantilor erau proprietatea lor sau a comunelor din care faceau parte. De o mare importanta pentru intarirea armatei a fost inlocuirea vechiului sistem de recrutare, stabilit prin Regulamentul organic, si adoptarea, in 1864, ,a noii legi pentru recrutarea armatei prin care serviciul militar devenea obligatoriu pentru orice cetatean, durata acestuia fiind de patru ani in activitate si doi ani in rezerva.
Pe plan european, pentru consolidarea Unirii si afirmarea statului roman, Cuza a promovat o politica militara ferma de aparare a suveranitatii tarii, stabilind relatii cu puterile sustinatoare ale politicii romanesti, mai ales cu Franta. Misiunea militara condusa de locotenent colonelul Lamy, sosita in 1862, a sprijinit procesul complex de reorganizare si modernizare a armatei romane. Au fost extinse raporturile politico-militare cu tarile mici si mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin miscarilor de eliberare nationala ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari).
Cuza si-a manifestat constant interesul si intentia de intregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de romani. Acest sens le-au avut cuvintele adresate ostasilor la Floresti (1859): „va sta in mana ca intr-o zi Tara noastra sa va poata datora marirea", sau cele scrise unui diplomat apusean, cand preciza ca el urmareste „perspectiva unei mariri a teritoriului si sa asigure bunastarea si libertatea a tot ce poarta numele de romani".
La incheierea domniei, Cuza asigurase armatei romane o infatisare moderna: un Stat Major General si unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instructiunii (1865) si alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie „de linie", 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, cate un batalion de vanatori, de geniu si de pompieri, o flotila fluviala, alte trupe si servicii; o armata regulata insumand circa 20 000 de ostasi, la care se adauga 25 000 de graniceri si dorobanti, o armata echipata, inzestrata si instruita la un nivel indiscutabil superior fata de inceputul reformei.
Bilantul remarcabilelor infaptuiri pe taram militar cuprinse in vremea domniei ui A. I. Cuza, alaturat realizarilor din celelalte sectoare ale vietii de stat, intregeste imaginea marii opere de asezare a Romaniei pe baze moderne intreprinse in perioada 1859-1865. Politica sa in domeniul militar s-a dovedit inteleapta, contribuind din plin la rezolvarea unor deziderate majore care stateau in fata poporului nostru in cea de a doua jumatate a secolului trecut. Prin faptele pe care le-a savarsit pentru propasirea tarii si intarirea armatei romane, A. I. Cuza si-a inscris pentru totdeauna numele in randul marilor personalitati politice si militare iesite din sanul poporului roman, pentru binele caruia a trait si muncit.
Sus
2. Evolutia puterii militare romanesti sub Carol I pana la razboiul de independenta
La 10, 22 mai 1866, dupa un plebiscit national, fost proclamat ca domnitor al Romaniei Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen. In varsta de 27 de ani, pana atunci ofiter al armatei prusiene inrudit cu casele stapanitoare din Prusia si Franta, acesta ajunsese deghizat in tara, pentru a evita riscurile unei calatorii in conditiile iminentei razboiului austro-prusian (1866). Curand, el a depus juramantul ca domn constitutional, o noua lege fundamentala – una din cele mai liberale din Europa, inspirata dupa modelul belgian -, promulgata in iulie 1866, stand la baza instaurarii regimului politic din Romania, care va functiona, cu unele modificari, pana in preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial. Puterile europene au fost puse in fata unui nou „fapt implinit" – de certa independenta (de altfel Constitutia nici nu mentiona dependenta de Poarta otomana) – si in pofida unor tentative de impotrivire (Rusia, Austria, Imperiul otoman) vor fi nevoite sa recunoasca alegerea lui Carol I si astfel sa accepte definitiv existenta statului roman format la 1859. Alegerea printului strain – deziderat exprimat de altfel inca de Adunarile ad-hoc din 1857 – a fost apreciata in acel context intern si extern ca o chezasie a realizarii stabilitatii interne (evitandu-se disputele intre familiile autohtone pretendente la. tron) si a intaririi pozitiilor Romaniei in arena internationala.
Incheierea pactului dualist austro-ungar in aceasta perioada (1865-1867) – tentativa a Casei de Habusburg de salvare a imperiului, in urma succesivelor infrangeri diplomatice si militare (ultima in. razboiul cu Prusia din 1866) – a avut drept consecinta directa anexarea Marelui Principat al Transilvaniei la „regatul ungar«, act prin care pentru prima oara ii era abrogata complet autonomia seculara. Incheiat impotriva vointei majoritatii absolute a populatiei transilvane, a romanilor, pactul a produs o reactie energica imediata a acestora, ca si din partea celor din statul unificat la 1859, concretizata in numeroase actiuni politice de protest. In cadrul acestor manifestari s-a exprimat cu claritate aspiratia si hotararea fortelor patriotice romanesti de a crea „o Romanie unita si libera, fundata pe justitie si moralitate", fara de care – arata George Baritiu, lider al Partidei nationale transilvanene – „nu poate fi vorba de natiune si nationalitate romaneasca«.
Deceniul premergator razboiului de independenta din 1877-1878 a fost marcat pe plan; politico-militar de ascensiunea Prusiei si fondarea Reich-ului german in 1871, devenit principala putere de pe, continentul european in urma victoriei repurtate in conflictul armat cu Franta din 1870-1871. Este o perioada in care, dupa decenii de profunda stagnare in arta militara europeana, de regres in conducerea si intrebuintarea trupelor pe campul de operatii militare, se inregistreaza un salt spectaculos in acest domeniu prin rezultatele obtinute de statul si armata prusiana, datorat unor acumulari in timp sub imperiul unei gandiri avand la baza unitatea doctrinei promovata de Academia militara din Berlin si corpul de stat-major prusac ("Scoala lui Moltkeu), in conditiile unor perfectionari deosebite si rapide ale armamentului de infanterie si artilerie, ale dezvoltarii comunicatiilor (cai ferate, sosele, telegrafie) ce inlesnesc si sporesc capacitatea manevriera si ritmul de deplasare si deci de interventie a trupelor pe un front tot mai intins. Toate acestea, alatur de experienta razboiului de secesiune din Statele Unite ale Americii si indeosebi a razboaielor de pe continent, au putut fi studiate cu o atentie sporita, influentand evolutia gandirii si practicii militare romanesti. Fireste, sistemul prusian al „Landwehr-ului" si-a castigat multi adepti dupa 1866, dar el nu va fi impus atat de vointa noului domnitor Carol I, ci, in primul rand, de succesele obtinut de Prusia.
Sesizandu-i avantajele, indeosebi cele legate de posibilitate intretinerii unor trupe permanente ou efective si cheltuieli relativ reduse pe timp de pace si a mobilizarii rapide a unor forte numeroase in caz de razboi, factorii de conducere ai tarii, ca si teoreticienii militari romani s-au pronuntat pentru o adaptare a lui potrivit traditiilor locale, resurselor si pozitiei geo-strategice a Romanie. „Sistemul nu este nou – se arata in Expunerea de motive la proiectul noii legi organice din 1868 -, el isi gaseste originea in armata noastra pana in secolul XVII, cand de fapt puterea armata se baza pe doua elemente: armata permanenta si militiile".
Astfel, se poate aprecia ca si dupa 1866 caracterul national, de larga factura populara, imprimat puterii armate in timpul lui Cuza nu numai ca s-a mentinut, dar el a fost amplificat si racordat m bine realitatilor si nevoilor de aparare. In baza prevederilor Constitutiei, trei legi succesive – 1868, modificata in 1872 si 1874 – au creat cadrul legislativ corespunzator.
Noua lege de organizare a puterii armate din 11/23 iunie 18 (ministru de Razboi fiind generalul George Adrian, promotor principiului „natiunii armate") a introdus categorii noi in structura militara a tarii, care au largit baza sociala a ostirii, sporindu-i totodata, substantial efectivele  cu pregatire ostaseasca sistematica. Astfel, numarul elementelor componente ale puterii armate a ajuns la cinci: l armata permanenta, si rezerva ei; 2. Corpul dorobantilor si granicerilor (armata teritoriala) cu rezerva lor; 3. militiile (cetatenii intre 20 si 50 de ani ce nu erau incorporati in cele doua elemente, precum si tineri voluntari, de la 17 ani in sus), organizate pe principiu teritorial, cate un batalion de judet; 4. garda oraseneasca, creata in 1866 si 5. gloatele, pentru comunele rurale.
Legea din 27 martie /8 aprilie 1872 si modificarile din 12/24 martie 1874 (ministru de Razboi fiind generalul Ioan Em. Florescu, unul din partizani armatei nationale moderne), aducand unele perfectionari cadrului organizatoric, au adancit procesul de intarire a fortei combative, modificand cu deosebire situatia trupelor teritoriale, „cu schimbul", acestea dobandind valente ostasesti suplimentare. De asemenea, garda oraseneasca, subordonata acum direct Ministerului de Razboi, era transformata intr-un adevarat element al puterii armate.
Alcatuirea puterii armate a fost redusa la patru elemente: 1. armata permanenta si rezerva ei; 2. armata teritoriala (trupele de dorobanti au devenit pedestre, la ele adaugandu-se trupe calari – calarasi); amandoua elementele formau armata de „prima linie" (era o extindere substantiala a fortei operationale); 3. militiile (un regulament special al lor fusese promulgat in 1870), compuse din batalioane de infanterie si escadroane de cavalerie organizate in continuare pe principiu teritorial; 4. garda oraseneasca si „gloatele" la sate. Prin prevederile noi din 1874, pompierii urmau sa se constituie in unitati speciale de artilerie teritoriala. S-au adus modificari treptate varstei de incorporare, motivate de necesitatea de a se crea forte militare cit mai apte de instruire, capabile sa fie folosite eficient pe timpul confruntarilor armate. Astfel, varsta limita pentru indeplinirea serviciului militar ("obligatoriu pentru toti cetatenii tarii pentru prima data din 1876  ) a fost coborata la 45 de ani. Intre 21 si 29 de ani avea loc instruirea (4 ani in activitate) in trupele armatei permanente sau teritoriale; cei intre 21-37 ani, care nu fusesera recrutati in primele doua elemente, precum si cei lasati la vatra faceau parte din militii; intre 37-45 ani erau incorporati in garda oraseneasca sau gloate.
Inrolarea de buna voie (voluntariatul) a fost permisa tinerilor intre 17-30 ani (din 1876 intre 18-31 ani) pe o perioada de 4 ani minimum. Din 1872 a fost instituit si voluntariatul de un an in 'trupele permanente (tineri intre 18-21 ani, absolventi a patru clase primare) si doi ani in cele teritoriale ("cu schimbul"), conditiile fiind precizate insa abia in 1875.
Astfel, Romania a putut sa-si creeze, intr-un interval de timp destul de scurt, un sistem militar si o armata unitara moderne, cu o puternica baza in mase, justetea acestei orientari, predominanta in epoca, gasindu-si deplina confirmare pe campurile de batalie din 1877-1878. „Numai gratie sistemului original – avea sa declare intr-o sedinta solemna a Academiei Romane, in prezenta regelui Carol I, generalul Grigore Crainiceanu -, armata romana putu in 1877 sa pretinda cooperarea si alianta cu armata rusa – in loc de supunere – si apoi sa intre in razboi si sa castige acele nepieritoare victorii care ne-au dat independenta tarii".
Pe aceste baze legislative s-a actionat in directia imbunatatiri organizarii si functionarii structurilor organelor de conducere armelor si serviciilor. Ministerul de Razboi, organul central al administratiei armatei, a fost reorganizat din 1870 pe patru directii, la care se adauga si „Depozitul de Razboi destinat executarii lucrarilor cartografice, topografice, statistice si istorice; pe langa minister au mai functionat mai multe organisme cu rol consultativ.
Subordonat direct ministrului de razboi, corpul intendentilor militari, creat inca din 1861, a fost reorganizat in 1869, avand ca, atributii controlul si verificarea administratiei militare.
Fara a se dispune de un organism superior de conceptie si directie operativa, ce se va crea abia in urma experientei razboiului de independenta, la nivelul armatei a continuat, sa functioneze si sa sporeasca un „stat-major organizat pe doua corpuri: Statul Major General, alcatuit din generalii desemnati a comanda marile unitati tactice – constituite insa, dupa cum s-a aratat, numai la manevra sau razboi – si Corpul de stat-major, compus din ofiteri de la gradul de capitan, la cel de colonel inclusiv, care urmau sa execut misiunile ce necesitau cunostinte militare speciale. Acestia se recrutau prin concurs, in primul rand dintre brevetatii scolilor superioare de razboi din strainatate.
In privinta organizarii militare a teritoriului national, pentru o mai mare operativitate in conducerea si administrarea trupelor inca din 18/30 martie 1866 s-au format patru divizii militare teritoriale, cu comandamentele in garnizoanele Craiova (Divizia 1), Bucuresti (Divizia 2), Galati (Divizia 3) si Iasi (Divizia 4). In subordinea lor se aflau toate unitatile si subunitatile din raza teritoriala respectiva.
Atentia autoritatilor militare s-a concentrat asupra dezvoltarii si mai ales sporirii capacitatii combative a armatei permanente, nucleul organismului militar romanesc, considerata „scoala ostaseasca" a intregii natiuni. Masurile organizatorice intreprinse in' deceniul 1866 – 1876 au vizat cresterea si modernizarea unitatilor tactice, inclusiv a efectivelor acestora, consolidarea bazei lor materiale, in special printr-un efort de dotare cu armament si echipament de lupta corespunzator realizarilor epocii, ridicarea gradului lor de pregatire in conditii apropiate celor de razboi.
Infanteria, principala arma din organica ostirii romane, va dispune in preajma razboiului de independenta de: 8 regimente de linie (ultimul creat in 1868), reorganizate in 1873, fiecare format din doua batalioane a cate patru companii plus un mic stat-major si o companie „afara din randuri"; 4 batalioane de vanatori de camp (pe langa cel din 1860, fiind create inca doua in 1866 si unul in 1868), fiecare cu cate patru companii plus un mic stat-major si o companie „afara din randuri". In total 20 batalioane de infanterie la care se adauga un numar de „companii de disciplina". Dupa bugetul anului 1877 efectivele unui regiment de linie se ridicau la 35 ofiteri (1 asimilat) si 740 trupa, iar ale batalionului de vanatori la 18 ofiteri si 358 trupa.
Cavaleria a cunoscut un parcurs sinuos (infiintari si desfiintari de unitati), din 1871 ramanand doua regimente care au primit denumirea de „rosiori". Fiecare avea cate patru escadroane, un stat-major si un pluton „afara din randuri" in total 8 escadroane. Efectivele unui regiment, potrivit aceluiasi buget, se cifrau la 30 ofiteri si asimilati, un functionar civil, 636 trupa si 448 cai.
Artileria, care inregistrase in ultimele doua decenii o evolutie continua datorata sporirii importantei focului pe campul de lupta, a devenit o arma principala, cu un rol permanent in organica armatei. Restructurarile operate in cadrul regimentului i-au conferit nu numai o mai mare omogenitate, dar si posibilitati sporite de cooperare cu celelalte arme pe timpul luptei. In 1868 s-a constituit Regimentul 2 artilerie cu doua divizioane a cate trei baterii fiecare. Dupa ce in 1876 fiecare regiment a primit inca o baterie, din nevoia de a se incadra toate diviziile teritoriale cu artilerie proprie si in scopul cresterii capacitatii lor combative, la inceputul anului 1877 s-au infiintat inca doua regimente prin reorganizarea celor vechi; in urma masurilor intreprinse, artileria romana dispunea de 4 regimente, organizate pe doua divizioane cu cate 6 baterii fiecare, dintre care a montate si 1 calareata, in total 24 baterii cu 144 guri de foc. Regimentele au fost, dislocate in ordinea numerelor la Craiova, Bucuresti, Focsani si Roman, fiecare avand, in principiu, un. efectiv de 28 ofiteri si asimilati, 499 trupa si 272 cai.
Trupele de pompieri, ale caror misiuni au fost extinse, au fost organizate in baza legilor organice din 1872 si 1874 pe divizioane, baterii, semibaterii si sectiuni in Capitala si resedintele de judet, potrivit importantei acestora, formand artileria teritoriala. Ele se aflau sub directa autoritate a Ministerului de Razboi – de la 1/13 aprilie 1874 toate „comenzile urbane" fiind inlocuite in resedintele de judet cu subunitati militare, conduse de ofiteri de artilerie sau geniu. La inceputul anului 1877 pompierii formau 2 divizioane, cel din Bucuresti cu 3 baterii si un pluton „afara din randuri!, cel din Iasi – cuprinzand bateria teritoriala Iasi cu sectia de pompieri Botosani, alaturi de bateria teritoriala Roman cu sectia de pompieri Bacau; in plus se adaugau bateriile Galati-Braila, Focsani-Birlad, Ploiesti-Buzau., atasata din 1876 Divizionului 1 pompieri Bucuresti, Craiova-Pitesti-Turnu Severin, in total 9 baterii teritoriale de pompieri cu un efectiv de 50 ofiteri, 9 asimilati si 1 569 trupa. Intretinerea lor revenea in proportie de 2/3 oraselor si de :1/3 Ministerului de Razboi.
Geniul a inregistrat prefaceri caracterizate mai ales prin diversificarea trupelor. In 1867 Batalionul de geniu a fost reorganizat pe patru companii de sapatori si un pluton „afara din randuri", compania de pontonieri Giurgiu trecand pana in 1876 la Regimentul 1 artilerie. Intre 1868-1871 a functionat si cel de-al doilea batalion, tot pe patru companii, dar dificultati financiare au impus in 1871 contopirea celor doua batalioane intr-unul singur. Dupa 18?3 in compunerea acestuia se va afla o companie de „minari" (destinata lucrarilor de mine) cu o sectie de telegrafie si trei companii de sapatori (din 1874 si ele cu o sectie de telegrafie).
Inaintea campaniei din 1877-1878, Batalionul de geniu, desi cu efective reduse – 23 ofiteri si 497 trupa -, avea in schimb o organizare complexa: un mic stat-major, un pluton independent, o „scoala a trupei", 4 companii de geniu, fiecare cu o sectie de telefonie (pentru fiecare divizie) si trei sectii de „sapator-minari", o companie de pontonieri.
Din 1874 era organizat si primul parc al geniului; dotat cu trasuri si tehnica de lupta.
Flotila a cunoscut o dezvoltare mai lenta, datorita nu numai dificultatilor de ordin financiar, dar si statutului Romaniei, aflata inca sub suzeranitatea Portii otomane: De aceea prezenta micii sale flotile la gurile Dunarii si in apele Marii Negre, in cadrul unor manevre cu trageri reale de artilerie executate in premiera in toamna anului 1875 – afirmatie categorica a unei forte navale independente -; a impresionat, insemnand un eveniment de importanta politica majora in contextul declansarii ,"crizei orientale".
Autoritatile romane au reusit in acest interval sa mai achizitioneze, pe langa nava „Romania" (in dotare din 1864), alte trei unitati mai mari, dintre care se remarca canoniera „Fulgerul" {1873) cu un deplasament de 90 tone si o viteza de 7 noduri, construita de santierele franceze din Toulun; celelalte doua erau iahtul „Stefan cel Mare" (1869) de 352 tone (Linz, Austria) si salupa-torpiloare „Rindunica" (1874), construita in Anglia si asamblata la atelierul naval de Ia Galati. Reorganizat in 1875, acesta va fi capabil sa lanseze in anul urmator si o salupa cu vele, „Lebada". Se adauga un numar de mici ambarcatiuni ancorate in principalele porturi dunarene, destinate serviciului de paza si patrulare.
Corpul flotei militare romane; constituit in 1868, numara la inceputul anului 1877 un efectiv de 20 ofiteri si asimilati, 20 functionari civili si 186 trupa.
Corpul jandarmilor, care executa si misiuni de politie solicitate de Ministerul de Interne, a fost incadrat din 1868 intre trupele permanente, fiind organizat in doua companii pedestre (10 ofiteri si 260 trupa) si doua escadroane administrative (6 ofiteri si, 340 trupa).
Serviciile armatei an fost ameliorate, unele din ele, precum Serviciul sanitar – aflat sub conducerea energica a generalului – medic Carol Davila -, prezentandu-se sub aspectul organizarii si pregatirii de specialitate Ia un nivel ridicat pentru acea epoca. Compus din medici, farmacisti si veterinari militari destinati spitalelor pe timp de pace si ambulantelor pe timp de razboi, corpul sanitar isi desfasura serviciul in cadrul infirmeriilor regimentare; totodata, pe langa fiecare companie sau escadron a fost creata cate o sectie cu 3 sanitari. Intre spitalele de garnizoana, cate unul de fiecare divizie teritoriala, cele mai importante erau la Bucuresti (500 de paturi) si Iasi (200 paturi). Din 1875, compania sanitara (3 ofiteri de administratie si 278 trupa), ce executa diferite servicii pe langa spitalele militare, a fost trecuta definitiv din subordinea Administratiei militare sub conducerea directa a Inspectoratului general al Serviciului sanitar.
Administratia armatei era alcatuita din corpul ofiterilor de administratie, constituit in 1862 si asimilat gradelor militare, escadronul echipajelor de tren (in 1877 – 5 ofiteri inferiori combatanti, 184 trupa si 180 cai) si compania de uvrieri (lucratori) militari, menita sa asigure subzistentele si efectele trupelor – atasata in 1877 Depozitului central de echipament; Corpul intendentei militare insuma in 1877 2 intendenti, 4 subintendenti si cate 7 adjutanti cl. I si II, asimilati – gradelor de ofiteri (de la colonel la capitan).
Justitia, militara a fost exercitata; ca si in perioada anterioara de „consiliile de razboi", cate unul de fiecare divizie teritoriala (efective permanente in 1877: 4 ofiteri-comisari domnesti, 4 capitani-raportori, 8 grefieri si 41 subofiteri de administratie) si de „Consiliul de Revizie", organ suprem pe intreaga ostire (1 locotenent-colonel, 1 grefier, 1 copist); in razboi urma sa functioneze corpul pretorilor militari: Din 1873 Codul de justitie militara a inlocuit vechea „Condica penala ostaseasca", din 1852.
Cel de-al doilea element al puterii armate – Armata teritoriala – a constituit in aceasta perioada forta numerica a ostirii romane; in prima parte a anului 1877 ea se cifra la 45 930 militari. Structura ei a fost modificata prin legea organica din 1872, care pe scheletul batalioanelor de graniceri crease 8 regimente de dorobanti (infanterie teritoriala), iar in locul fostilor dorobanti-calari 8 regimente de calarasi (cavalerie teritoriala). Ambele categorii de trupe erau recrutate din toata tara ,dupa formarea contingentului permanenta si inscrierea voluntarilor, serviciul militar avand o durata de 6 ani in activitate si 2 ani in rezerva (dorobantii), respectiv de 5 si 3 ani (calarasii). Serviciul efectiv se presta 7 zile pline pe luna (deci se rulau patru „schimburi"), celelalte trei saptamani ostasii ramanand acasa. Pentru asigurarea continuitatii procesului de instructie existau cadre permanente la fiecare regiment.
Regimentele de dorobanti au avut o organizare identica cu a regimentelor de linie. In compunerea lor intrau 3-5 batalioane (cate unul clin fiecare judet aflat in. raza teritoriala a unitatii), numarul de companii variind mereu pana in 1877. Cadrele permanente au provenit dintre fostii ofiteri graniceri, ca si din randul ofiterilor si subofiterilor din militii.
La inceputul anului 1877 regimentele de dorobanti au fost dublate ca numar ajungand astfel la 16 (33 batalioane), in organica fiecarei unitati pastrandu-se doar doua batalioane. Masura rectifica in primul rand exagerata extindere teritoriala a regimentelor, dusa acum la numai doua judete (cu exceptia Regimentului 11 dorobanti).
Potrivit prevederilor bugetare din 1879 efectivele trupelor de dorobanti se ridicau la 25 996 ostasi, din care 427 ofiteri si asimilatii.
Calarasii, care se recrutau dintre tinerii cu mijloace materiale suficiente pentru a se echipa pe toata durata serviciului militar, au fost constituiti in 1876 in patru brigazi intrate in organica diviziilor teritoriale, ceea ce a reprezentat o incarcare a acestora cu prea multa cavalerie. La sfarsitul lui 1875 fusesera stabilite efectivele pe schimburi, iar escadroanele primisera. numele judetelor de unde se recrutau si in care isi aveau garnizoana. In 1877 efectivele bugetare ale celor 32 de escadroane de calarasi erau de 9 934 ostasi, dintre care 145 ofiteri si asimilati.
Militiile, al treilea element constitutiv al puterii militare, erau impartite in doua clase, fiecare avnd trei chemari, dupa starea civila, in ordinea: necasatoriti, casatoriti fara copii si casatoriti cu copii. Structurate pana in 1871 pe 8 brigazi, cate doua in fiecare din cele patru divizii militare teritoriale, din 1872 au fost reorganizate pe batalioane si escadroane atasate trupelor de dorobanti si, respectiv, calarasi, carora le revenea astfel si o parte din cheltuielile necesare instruirii si echiparii lor. Armamentul, munitia si marele echipament se distribuiau de catre stat la concentrari sau pe timpul razboiului. In 1877 vor fi mobilizate 31 batalioane si 4 escadroane. In baza legii organice din 1872 a fost infiintat si corpul ofiterilor de militii (ofiteri pana la 25-36 ani, iesiti din toate celelalte elemente ale ostirii), menit a completa si cadrele trupelor teritoriale, garzilor orasenesti si la nevoie ale gloatelor. Prestau periodic un serviciu ordinar obligatoriu de 24 de ore de garzi si patrulare, in localitatile de care apartineau, putand fi convocati pentru maximum 15 zile la concentrari si manevre.
Garda (civica) oraseneasca avea misiunea de a mentine „ordinea publica", executand serviciul de paza in centrele urbane; iar in timp de razboi participa la apararea acestora. Era organizata pe legiuni, batalioane si companii; fiind pusa sub comanda unui inspector general, ajutat de doi ofiteri superiori numiti pe trei ani.In primavara anului 1877, garda. – reorganizata dupa venirea la putere a guvernului liberal I.C.Bratianu – era formata din „toti locuitorii tarii pamanteni sau impaminteniti" ,de la 21 la 45 de ani, care mu erau mobilizati in vreun alt element. In, orasele cu peste 20 000 locuitori, militiile puteau. fi asimilate cu garzile orasenesti si organizate dupa acelasi sistem. Efectivele garzii civice se ridicau la circa 15-16 000 oameni.
Gloatele urmau sa fie mobilizate doar in caz de amenintare grava a tarii, fiind atasate trupelor de militii, de la care primeau armele si munitiile.
O directie prioritara a efortului ,militar romanesc menita a intari capacitatea combativa a trupelor a reprezentat-o dotarea lor cu un material de lupta modern, cat mai corespunzator nevoilor si posibilitatilor tarii. Treptat, a-a renuntat la multe din armele vechi, inlocuite cu altele avand parametri tehnico tactici superiori.
Romania nu dispunea de o industrie proprie de armament, ci numai de cateva stabilimente de reparare si intretinere, a acestuia, ca si de realizarea a unor productii mici de munitii de arme albe etc. De aceea a fost nevoita, la fel ca majoritatea statelor din acea vreme, sa importe in continuare, fiind tributara principalilor furnizori de armament din Europa: Germania si Franta. La acestea s-au adaugat piedicile puse de unele mari puteri (Austro-Ungaria) in tranzitul de arme si echipament importat din Occident. De remarcat tendinta ca, in pofida unor mijloace financiare modeste, inzestrarea armatei romane sa fie asigurata au cele mai perfectionate mijloace de lupta, desi cantitatile aduse au ramas insuficiente.
Situatia politica incordata din 1875-1877 a reclamat urgentarea masurilor de inzestrare, numai in ,1876 deschizandu-se 12 credite extraordinare si suplimentare.
In concluzie, pana in 1877 toate categoriile de armament si mijloace de lupta au fost imbunatatite, urmarindu-se si o anumita omogenizare a dotarii trupelor.
Armamentul infanteriei a ramas alcatuit dintr-o multitudine de modele, avand calibre si parametri tehnico-tactici diferentiati, ceea ce a influentat firesc atat pregatirea, cit si organizarea luptei: erau pusti franceze „Minie" (model 1861), carabine (model 1863), pusti „Dreyse" cu ac (percutor), modele vechi si 1867; se dispunea de asemenea de o pusca ghintuita superioara „Peabodyu (model 1868), achizitionata din S.U.A. (1869), Romania fiind unul din primele state ce au introdus armele semiautomate de tipul mitralierelor „Christopher Montigny" (1872) si „Gatling« (1873, 1875); in aprilie 1877 au mai fost date pusti „Krnkau rusesti (model 1868), arme insa vechi cu glont de plumb. Tot la inceputul anului 1877, pentru realizarea unei oarecare uniformitati, s-a hotarat dotarea diviziilor 1-,2 cu cate 200 pusti „Peabody" de fiecare companie, in timp ce diviziile 3-4 au primit arma „Dreyse" (1867): Dorobantii au fost inarmati cu pusti „Peabody" si „Krnkau, iar militiile cu pusti „Minie". Regimentele de linie au primit din 1873 „lopetile portative Linneman", fiind printre primele din Europa care au beneficiat de acest important accesoriu individual care-si va demonstra utilitatea deosebita in razboiul din 1877-1878.
Cavaleria, atat trupele de rosiori cit si de calarasi, a avut in inzestrare carabine „Dreyse", sabii semicurbe si revolvere.
Artileria a fost arma cea mai receptiva noilor tehnici. Tunurile de otel „Krupp" de 87 mm (model 1875), din care la intrarea in razboi Romania va avea 8 baterii, erau cele mai eficace la acea data (o bataie de aproape sase ori mai mare decat cea a tunurilor mai vechi); se mai dispunea de tunuri „Krupp" din otel (model 1868), si de bronz (model 1870), ambele de 78 mm, precum si de mitraliose". Artileria teritoriala avea tunuri franceze „La hitte" si belgiene Timmerhans".
Trupele de geniu au primit materiale noi in dotare, de exemplu in 1873 dinamita, iar sectiile lor de telegrafie, in 1874, trasuri echipate cu aparate „Morse".
Prin unele credite suplimentare a fost pasibila o mai buna aprovizionare cu materiale medicale de razboi necesare serviciului sanitar. Stabilimentele militare autohtone au reusit, prin eforturi ale personalului, sa asigure spre sfarsitul perioadei, in conditii destul de bune, necesarul si mijloace de transport pentru hrana, pentru coloanele de munitii si pentru geniu.
Realizarea unei pregatiri moderne ide lupta a trupelor, in conformitate cu noile tendinte ale artei militare si progresul inregistrat ca urmare a evolutiei tehnico-tactice a materialului de lupta, a constituit, de asemenea, o preocupare permanenta a factorilor de decizie militari din Romania. S-a urmarit mai. intai completarea sau inlocuirea regulamentelor depasite, ca si introducerea de instructiuni si regulamente de exercitii, manevra si lupta care lipseau la unele genuri de arma si servicii, ceea ce a permis o clarificare teoretica a atributiilor si modalitatilor de executare a instructiei pe timp de pace, cit si a operatiilor pe timp de razboi. In preajma anului 1877 toate categoriile de trupe dispuneau de astfel de reglementari, in majoritate rod al gandirii cadrelor autohtone, inclusiv in cazul adaptarii unor dispozitii straine, ceea ce s-a facut printr-o raportare la conditiile specifice geostrategice, social-economice si politice ale tarii.
In acest context s-a acordat o mai mare atentie pregatirii teoretice si practice a ofiterilor, introducandu-se din 1874 sistemul examenelor pentru trecerea in randul ofiterilor superiori – masura ce a barat accesul la gradele superioare a celor proveniti pana atunci direct din trupa, fara a avea prea multe cunostinte generale si profesionale. A fost extinsa reteaua de invatamant care a inclus: „scoli regimentare", ce functionau in unitatile armatei permanente, deschise soldatilor in vederea obtinerii pregatirii scolare elementare si a gradelor de caporal si sergent; „scoli divizionare" pentru subofiteri; Scoala fiilor de militari, infiintata la Iasi in 1872, ce pregatea viitorii candidati la Scoala militara de infanterie si cavalerie. Dupa cativa ani de functionare la Iasi (1866-1872), aceasta avea sa fie transferata definitiv la Bucuresti, fiind destinata formarii de ofiteri pentru toate armele. Eforturile de a pune bazele unei „scoli superioare de razboi", ca si ale altor institutii de perfectionare a pregatirii specializate a cadrelor militare nu au fost transpuse in practica, in principal datorita dificultatilor de ordin financiar. Din aceasta cauza, s-a continuat trimiterea de elevi sau ofiteri in strainatate pentru a urma cursurile unor scoli sau academii militare din Franta, Belgia, Germania sau Italia. Totodata, au fost trimisi la stagii sau ca observatori in diferite armate, inclusiv in America, peste 170 de ofiteri, ceea ce a favorizat contactele cu dezvoltarea stiintei si tehnicii militare la cel mai inalt nivel. S- a inregistrat, de asemenea, o intensificare si diversificare a pregatirii aplicative de lupta a trupelor, care s-a executat prin concentrari scurte de instructie, in tabere (precum cea de la Furceni din 1869), si mai ales prin manevre (marile manevre avand loc de regula toamna), ce devin o practica curenta si la care, alaturi de unitatile regulate si rezervele lor, au fost chemate si formatiuni apartinand celorlalte elemente ale puterii armate (marile manevre din 1872, 1873, 1874 sau 1875). Indeosebi s-a depus un efort pentru apropierea nivelului pregatirii trupelor teritoriale de cel al armatei regulate. Astfel, la manevrele din toamna anului 1875 au luat parte si unitati de dorobanti si calarasi, iar garzile orasenesti au' executat toate serviciile de garnizoana. Rezultatele obtinute au fost apreciate de domnitorul Carol I ca fiind „foarte multumitoare", atragandu-se insa atentia la slaba instructie a focului in 1875 trupele permanente nu executasera decat trageri cu 35-40 cartuse de om !). De altfel, pana la acea data, in pregatirea infanteristilor se pusese accentul pe „scoala soldatului", urmarindu-se formarea deprinderilor practice individuale, si mai putin pe trageri inclusiv in campul tactic, prin coordonarea focului.
Progrese sensibile, datorate unor programe speciale bine organizate si desfasurate aplicativ, au fost realizate la trupele de artilerie (un rol insemnat avandu-l colonelul E. Herkt). S-a insistat asupra necesitatii si modalitatilor de executare a tragerilor cu traiectorie intinsa si curba, (cu toate ca nu erau inca in dotare obuziere), ca si a tragerilor de „demontare" (distrugere) si de anfilada (in lungul transeelor) iar ca o noutate – executarea tragerilor de noapte.
In ceea ce priveste pregatirea tactica a trupelor, se poate constata ca in fata modificarilor importante aduse de noile sisteme de arme de foc (incarcarea pustii pe la culata, artileria ghintuita etc., efectele tragerilor puterea, iuteala, densitatea focului fiind sporite considerabil, conducerea ostirii va fi sesizata de necesitatea trecerii batalioanelor la formala in coloana pe companii de „tirapliori" (puscasi), de ,"utilitatea indispensabila" a liniei de tragatori in lupta, ca si de cresterea rolului baionetei in atac, insistandu-se asupra insusirii temeinice a prevederilor regulamentare de catre ostasi prin exercitii continue.
Mobilizarea partiala din toamna anului 1876 – oficial anuntata ca manevre anuale obisnuite, dar oare avea sa se prelungeasca datorita agravarii situatiei din Balcani – a fost folosita pentru asigurarea omogenizarii instructiei elementelor puterii armate, in acest scop organizandu-se unitati tactice mixte – divizii si brigazi – din unitati regulate si teritoriale. Angajarea luptatorului in actiune trebuia sa puna in evidenta calitatile si cunostintele sale militare, tinand seama inclusiv de acel „coeficient moral", dandu-le astfel sens si directie. Razboiul de independenta va reliefa convingator acest lucru, impunand din nou virtutile ostasului roman. Inca din anii imediat urmatori crearii statului national modern s-a trecut la amenajarea militara a teritoriului pentru aparare – fortificatii, cai de comunicatie etc., actiune la care o contributie importanta au avut-o trupele de geniu. Chiar din 1866 s-au luat primele masuri de amenajare genistica a teritoriului, impuse de situatia externa creata dupa detronarea domnitorului Al. I. Cuza cand Romania era amenintata de interventia conjugata a imperiului otoman si a celui habsburgic; care incercau sa obtina si concursul altor puteri europene pentru a dezmembra statul realizat in 1859. In acest scop s-au facut studii atat pentru ridicarea unor fortificatii pasagere, in jurul Bucurestilor, cit si planuri de aparare a defileului Oltului. Preocupari in vederea fortificarii tarii pe linia Carpatilor si a Dunarii au continuat in anii urmatori. Incepand din vara anului 1875, in conditiile izbucnirii „crizei orientale", cand un razboi ruso – otoman devenise iminent; eforturile Romaniei s-au concentrat asupra intaririi aliniamentului Dunarii, ceea ce a permis in primavara anului 1877 desfasurarea armatei romane si afluirea in deplina siguranta a trupelor ruse spre frontul din Balcani. Dezvoltarea retelei rutiere, inceperea primelor cai ferate, extinderea liniilor telegrafice vor inlesni actiunile trupelor romane si ruse pe toata durata razboiului din 1877-1878.
Relatiile politico-militare externe intretinute ,de Romania in acest rastimp au fost multiple si variate, in pofida statutului international care-i limita posibilitatile de manifestare. Aceste relatii au fost subordonate permanent obiectivelor mentinerii integritatii teritoriale, largirii autonomiei tarii si dobandirii deplinei independente nationale prin incurajarea si sustinerea efortului eliberator desfasurat de popoarele din estul, centrul si sud-estul Europei, fata de politica agresiva, de oprimare promovata de imperiile rus, habsburgic si otoman. Pe aceasta linie sint de relevat contactele permanente cu Serbia, cu care in 1868 s-a incheiat un tratat de alianta, si Muntenegru, vizandu-se chiar o „antanta balcanica", in care sa fie atrasa si Grecia in vederea eliminarii dominatiei otomane din Europa. De asemenea, legaturi stranse s-au pastrat cu miscarea de eliberare bulgara.
Raporturile militare cu tarile din vestul continentului, ca si cu puternicul vecin din rasarit au evidentiat nu numai aspectele largirii pietei de achizitionare a armamentului si materialelor necesare intaririi fortei combative a armatei romane, dar au permis sondaje si demersuri diplomatice eficiente pe linia acelorasi stradanii de gasire a mijloacelor de obtinere a independentei, inclusiv in imprejurarea angajarii Romaniei intr-un conflict regional sau chiar continental. In anul reizbucnirii "crizei orientale" Romania devenise un factor politic si militar important in arena relatiilor internationale.
In conditiile in care Poarta otomana manifesta o pozitie negativa fara de solicitarile diplomatice ale guvernului roman, masurile energice intreprinse pe plan militar in 1876 si la inceputul anului 1877 au subliniat hotararea Romaniei de a-si apara individualitatea statala si, la nevoie, de a obtine pe calea armelor independenta deplina.
Indepartarea lui Alexandru Ioan Cuza si aducerea in fruntea statului a lui Carol de Hohenzollern au fost urmate si de unele modificari in organizarea, dotarea si instruirea armatei, indeosebi in introducerea unor principii doctrinare si regulamente ale armatei prusace. Noul sistem de organizare si instruire a creat greutati in procesul de evolutie a sistemului militar romanesc deoarece necesita timp pentru introducerea noilor principii, metode si procedee de instruire si, in al doilea rand, pentru ca nu era in asentimentul majoritatii militarilor romani. Cu toate acestea, pe linia intaririi armatei, pana in ajunul razboiului de independenta, s-au realizat progrese insemnate atat pe plan organizatoric, cit si in ceea ce priveste dotarea cu armament. Au fost pastrate aceleasi patru divizii existente inca de pe timpul Iui A. I. Cuza, dar s-au produs modificari calitative in cadrul structurii organizatorice a unitatilor si marilor unitati. Au luat fiinta doua corpuri de armata, subordonandu-i-se fiecaruia cate doua divizii, precum si noi unitati si subunitati de diferite arme, efectivele armatei crescand in mod simtitor. Pentru o mai buna dotare cu armament, lancile au fost inlocuite, in cea mai mare parte, cu sabii (la cavaleristi), iar tunurile de bronz s-au inlocuit, treptat, cu tunuri de otel cu teava ghintuita si proiectile cu focosul percutant si fuzant., importate din Belgia, Franta si Germania (tunurile germane sistem Krupp, model 1870 si 1875, erau printre cele mai bune piese de artilerie la vremea aceea). Prin modificarile aduse in 1868 si 1872, militiile au luat denumirea de armata teritoriala, in compunerea ei intrand regimente de dorobanti (pedestri) si regimente de calarasi. Un pas important s-a facut si in privinta pregatirii cadrelor militare. In anul 1868 functionau trei categorii de scoli: corpurile de trupa (scoli de doua grade cu sarcina de a forma cadre inferioare), scoli pentru pregatirea ofiterilor si scoli superioare (pentru pregatirea ofiterilor de stat major). Prin legea din 1872, scoala militara a fost impartita in doua: scoala militara de infanterie si scoala militara de cavalerie. In afara de aceste scoli, conform „Regulamentului Scoalelor", mai functionau: scoala regimentara (pregatea soldati pentru gradul de caporal); scoala divizionara (pe langa fiecare divizie, pregatea sergenti pentru gradul de sublocotenent, durata scolarizarii fiind de doi ani ); scoala fiilor de militari (pregatea fiii ofiterilor pentru scolile militare de infanterie si cavalerie, avand durata de trei ani) si scoala speciala de artilerie si geniu. Aceasta din urma a ramas numai in proiect, ca dealtfel si Academia de Razboi, si vor fi infiintate dupa razboiul de independenta din 1877-1878.
In perioada cuprinsa intre anii 1859-1877, efectivul armatei, daca socotim si rezerva nationala, a crescut in mod simtitor. In urma reorganizarii lor succesive si a infiintarii de noi unitati, in primavara anului 1877 armata romana insuma opt regimente de linie si 16 regimente de dorobanti, fiecare divizie avand si cate un batalion de vanatori. Cavaleria era organizata pe brigazi, fiecare a doua regimente, iar artileria dispunea de patru regimente a cate sase baterii, dintre care una era calareata. Trupele de geniu erau intrunite intr-un batalion compus din patru companii de „sapatori-minari" si o companie de pontonieri. Flotila de Dunare avea patru bastimente (nave fluviale), precum si mai multe slepuri si salupe. Efectivul trupelor operative era, in ajunul razboiului de independenta, de 58 700 de oameni, Romania putand pune insa sub arme peste 100 000 de ofiteri, subofiteri, gradati si soldati. S-a facut astfel un pas important inainte in ridicarea fortei combative a armatei permanente si a celei teritoriale.
Organizarea militara cu care tara noastra a intrat in razboiul antiotoman din 1877-1878 si-a dovedit valabilitatea. Pe campurile de batalie de la Grivita, Plevna, Rahova, Smardan si Vidin, actionand alaturi de fortele ruse sau in sectoare de front independente, ostasii romani vor consfinti prin lupta si jertfa lor independenta de stat a Romaniei.
Sus
3. Forme de pregatire militara a populatiei
Poporul roman, greu si des incercat de-a lungul istoriei sale, si-a faurit o bogata experienta de lupta si a acumulat un valoros fond de idei teoretice si practice privind apararea pamantului stramosesc. Cand imprejurari potrivnice s-au ivit, el s-a ridicat intotdeauna la lupta cu arma in mana pentru apararea dreptului sacru la o viata libera si independenta. Inca inainte de unirea Moldovei cu Tara. Romaneasca, se propunea adoptarea unui sistem unitar ,care sa ingaduie „ca tot romanul sa f ie dator a servi armata" si in care, pe langa armata permanenta, sa poata fi mobilizate, in momente critice, o armata de ,rezerva" si „gloatele", ceea ce insemna de fapt grosul populatiei tarii.
Continuitatea unor asemenea idei s-a remarcat prin opiniile exprimate, ca si prin unele masuri ce au fost puse in practica la putin timp dupa constituirea statului roman modern. „Revista Carpatilor sublinia in 1861, intr-un articol intitulat: „Instruirea nationala", necesitatea „organizarii rezervelor nationale" si a „introducerii imediate a unei instructiuni militare in toate clasele sociale". In cazul unei agresiuni, toti cetatenii erau datori sa se ridice in apararea tarii, deoarece, dupa opinia autorului, armata permanenta nu putea sa reprezinte decat avangarda fortei de rezistenta, adevarata putere armata a tarii urmand sa o constituie „masa poporului". Cezar Bolliac, largind conceptul apararii patriei prin inarmarea poporului, scria in ziarul „Romania" ca imperativul acelor vremi impunea „armarea generala a tarii, prin armia regulata si permanenta, prin militie si prin armarea satelor".
Adept al principiului natiunii armate, domnitorul A. I. Cuza a facut eforturi pentru a se da curs nenumaratelor initiative menit, pe de o parte, sa duca la crearea unei armate regulate puternice, iar, pe de alta parte, a unui sistem militar care sa permita participarea poporului la lupta. La 7 februarie 1864 Adunarea Legislativa a votat Legea pentru organizarea puterii armate a Romaniei. Conform prevederilor articolului 1 al acestei legi, alaturi de armata permanenta, de unitatile nepermanente de dorobanti si graniceri – deja existente – urmau sa ia fiinta si alte formatiuni: garda oraseneasca, militia reactiva (organizata pe trei categorii de varsta) si gloatele. Ultimele doua categorii erau considerate ca o forta puternica pe langa armata permanenta si trupele de graniceri si dorobanti, forta care sa poata fi instruita, „in manuirea armelor la un timp dat si organizata asa incat chemarea lor sub arme sa poata fi o realitate practica". Privita in mare, aceasta structura a armatei ar fi asigurat, dupa cum se exprima istoricul A. D. Xenopol, „o pregatire armata a poporului din crestet pana in talpi". Proiectul de lege nu a fost insa sanctionat de Cuza, retinerea domnitorului fiind justificata de protestul Austriei si mai ales al Portii otomane, nemultumite de o legislatie orientata spre intarirea sistemului militar romanesc. In al doilea rand, intentiilor lui A. I. Cuza de a aproba proiectul de lege li s-au opus cu vehementa elementele conservatoare din Adunarea legislativa, care vedeau in inarmarea maselor un pericol direct la adresa marii proprietati.
Cu toate acestea, in toamna aceluiasi an, a fost promulgata o noua lege care stipula, printre altele, ca „fortelor neregulate de militii" trebuia sa li se alature – in cazul unei agresiuni din afara – gloatele, denumire prin care „Regulamentul pentru chemarea si instruirea gloatelor", elaborat la 28 decembrie 1865 subintelegea pe toti cei apti sa poarte o ar ma. Toti cetatenii, intre 17 si 50 de ani, care nu faceau parte din armata permanenta si nici din unitatile de graniceri si dorobanti, erau obligati sa faca pregatire militara. In regulamentul amintit se arata: „Locuitorii comunelor, in varsta de 17 la 50 de ani, se vor aduce pentru a se deprinde Ia arme in toate Duminicele. Aceasta deprindere va fi de 3 ore, din care una se va consacra tragerii la semn". Pentru instruirea gloatelor, la fiecare judet a fost detasat cate un locotenent sau sublocotenent de infanterie, un caporal si un soldat. In comune, instructorii erau recrutati dintre cei care isi satisfacusera stagiul militar in armata permanenta sau in trupele de graniceri si dorobanti. Cetatenii care aveau varsta intre 26 si 32 de ani urmau sa fie concentrati de doua ori pe an pentru exercitii si manevre.
Asadar, prin sistemul militar preconizat in timpul domniei lui A. I. Cuza, se asigura pregatirea militara a intregii populatii, in special a taranimii, poporului incredintandu-i-se misiunea de aparare a tarii, de cucerire a independentei nationale.
Si dupa inlaturarea Iui A. I. Cuza interesul pentru introducerea unor structuri si forme care sa favorizeze pregatirea unor mase cit mai largi ale populatiei in vederea apararii tarii s-a pastrat. Existenta, alaturi de armata permanenta – elementul constitutiv fundamental al sistemului militar – si de armata teritoriala, a unor formatiuni de tip popular – militiile, gloatele, garda oraseneasca -, asa cum prevedea legea pentru organizarea armatei din 1868, sporea capacitatea de aparare a tarii in cazul in care ar fi devenit victima unei agresiuni.
In timpul scurtei domnii a lui Alexandru Ioan Cuza, armata romana a facut progrese evidente atat in ce priveste pregatirea, cit si inzestrarea cu armament, devenind un organism bine structurat, capabil sa indeplineasca misiunea sacra ce-i revenea – apararea pamantului stramosesc. Eforturile facute de domnitor in acest domeniu au avut la baza constiinta clara ca armata, sprijinita de intregul popor, este pavaza autonomiei si demnitatii tarii, mijlocul esential capabil sa apere integritatea ei teritoriala, sa realizeze inaltul ideal al generatiei revolutionare de 1a 1848 – cucerirea independentei depline si faurirea statului national unitar roman. Organismul militar creat de A. I. Cuza, cu perfectionarile intervenite in deceniul care a urmat domniei lui, isi va dovedi intreaga putere si vitejie in marea confruntare din 1877-1878 pe campurile de batalie.